« Înapoi

         "Prin cererea în contencios administrativ înregistrată pe rolul instanţei la data de 30.05.2022, reclamantul Erli Zsolt-Csaba în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Oradea a solicitat ca prin hotărârea pe care instanţa o va pronunţa să dispună suspendarea punctelor 6.2 şi 6.3 din actul normativ denumit „procedura” PO/SDRP/-03 emis de către Penitenciarul Oradea la data de 02.06.2021.

         În motivarea cererii reclamantul a arătat că în prezent execută o pedeapsă privativă de libertate de 30 de ani pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală şi înşelăciune, iar la momentul formulării cererii este încarcerat în Penitenciarul Baia Mare pentru afaceri judiciare, urmând ca după finalizarea acestora să fie transferat la Penitenciarul Oradea în vedere executării pedepsei şi continuării studiilor.

         Reclamantul mai arată că în luna iunie 2021, Administraţia Penitenciarului Oradea a emis actul normativ denumit „procedura” PO/SDRP/-03, cu scopul de a reglementa fluxul operaţional dintre administraţie şi judecătorul de supraveghere a privării de liberate.

         Menţionează că nu cunoaşte în detaliu prevederile actului normativ atacat deoarece:

a) administraţia nu l-a comunicat persoanelor încarcerate în unitate;

b) consideră că documentul nu are caracter public, raportat la prevederile Legii nr. 544/2001, deşi nu l-a clasificat legal, în schimb ar fi acoperit de vreo clauză de confidenţialitate;

         Cu toate acestea, din jurisprudenţa judecătorului de supraveghere a privării de libertate, reclamantul susţine că a dedus că punctele 6.2 şi 6.3 din„procedura” PO/SDRP/-03 se referă la următoarele:

         Indiferent de modul de sesizare a judecătorului de supraveghere cu o plângere privind exercitarea drepturilor raportat la prevederile art. 56 din Legea nr. 254/2013 (predată în apel agentului de supraveghere, ori şefului de secţie, ori agentului procedural sau chiar trimisă prin poştă, recomandat, biroului judecătorului), administraţia preia petiţia şi o înregistrează la secretariatul unităţii.

         Apoi, într-o perioadă de timp aparent nedeterminată (a existat şi situaţia perioadei de 17 zile), întocmeşte un punct de vedere „asumat”pe care, alături de plângere, le înaintează judecătorului de supraveghere.

         Legea nr. 254/2013 este legea organică specială ce guvernează executarea pedepselor şi măsurilor privative de libertate.

         Art. 9 din lege normează activitatea judecătorului de supraveghere a privării de libertate. Astfel, conform alin. (1) „judecătorul de supraveghere a privării de libertate supraveghează şi controlează asigurarea legalităţii şi executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, prin exercitarea atribuţiilor stabilite prin prezenta lege”.          Art. 9 alin. (6) prevede că „Administraţia penitenciarului sau, după caz, a centrului de reţinere şi arestare preventivă, a centrului educativ şi a centrului de detenţie, pune la dispoziţia judecătorului un spaţiu amenajat. Ministerul Justiţiei asigură dotarea cu mijloacele necesare bunei desfăşurări a activităţii acestuia”.

         Art. 56 din Legea nr. 254/2013 stipulează modul în care persoana condamnată, lezată în exercitarea drepturilor recunoscute prin măsurile luate de administraţia penitenciarului, poate formula plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate. Tot acest articol prevede modul în care judecătorul soluţionează plângerea.

         Conform prevederilor art. 56 alin. (2) din lege, persoana condamnată are un termen de 10 zile în care poate formula plângerea. Aceasta din urmă trebuie soluţionată de judecător într-un termen de 15 zile, prin încheiere motivată. Opinează reclamantul că ambele termene sunt peremptorii.

         Pentru suspendarea actului administrativ trebui îndeplinite două condiţii: cazul bine justificat, respectiv paguba iminentă.

         Referitor la prima condiţie – aceasta este legată de prezumţia de legalitate. Or, în speţă, există o îndoială puternică cu privire la aceasta.

         Conform punctelor 6.2 şi 6.3 din procedura PO/SDRP/-03, administraţia înregistrează o plângere adresată biroului judecătorului de supraveghere îşi alocă ce perioadă aparent doreşte pentru a formula un punct de vedere „asumat”, pe care nu i l-a solicitat nimeni, după care, alături de plângere, le înaintează judecătorului.

         În acord cu prevederile art. 9 alin. (6) din Legea nr. 254/2013 judecătorul de supraveghere a privării de libertate îşi desfăşoară activitatea în incinta penitenciarului.     Ca atare, data la care secretariatul unităţii înregistrează plângerea trebuie să reprezinte data la care se consideră sesizat judecătorul.

         Prima consecinţă a acestei interpretări este declanşarea termenului prevăzut de art. 56 alin. (6) din lege, de 15 zile.

         Aşa fiind, punctele 6.2 şi 6.3 din procedura PO/SDRP/-03 se opun prevederilor art. 9 alin. (6) şi art. 56 din Legea nr. 254/2013.

         Paguba iminentă este definită de art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, republicată iar posibilitatea producerii unei pagube este o chestiune de fapt lăsată de legiuitor la aprecierea judecătorului.

         Fătă a absolutiza criteriul cantitativ constând în cuantumul obligaţiei impuse reclamantului ori a pierderii pe care ar suferi-o în cazul executării actului administrativ, instanţa trebuie să verifice gravitatea şi iminenţa prejudiciului, în funcţie de toate circumstanţele pricinii, cu respectarea principiului proporţionalităţii luând în considerare natura propriu-zisă a măsurii administrative şi contextul în care intervine (Gabriela Bogasiu, Legea contenciosului administrativ comentată şi adnotată. Editura Universul Juridic 2012, pg. 416).

         Modul de lucru instituit prin punctele 6.2 şi 6.3 din procedura PO/SDRP/-03 are ca şi consecinţă pronunţarea încheierilor de către judecătorul de supraveghere peste termenul legal de 15 zile prevăzut de legiuitor în cuprinsul art. 56 alin. (6) din lege.

         Mai mult, prin lipsa unui termen în care administraţia să formuleze acel punct de vedere (reiterează, pe care nu l-a cerut nimeni), procedura parte vădit arbitrară. Aparent, cercetarea judecătorească este condusă de administraţia penitenciarului şi nu de către judecător.

         Reclamantul susţine că încă din luna octombrie 2021 a solicitat Administraţiei Penitenciarului Oradea să revoce procedura în cauză însă i s-a transmis că aceasta respectă dispoziţiile legale şi că este utilă fluxului informaţional dintre unitate şi judecătorul de supraveghere a privării de libertate.

         Evident, administraţia nu a revocat procedura PO/SDRP/-03.

         Personal, reclamantul consideră că este de competenţa materială a judecătorului de supraveghere privării de libertate/judecată a se pronunţa asupra legalităţii actului normativ în cauză. Asta deoarece, deşi procedura PO/SDRP/-03 întruneşte toate criteriile unui act administrativ, această procedură vine să pună în aplicare prevederile Legii nr. 254/2013 care instituie şi prevede o altă procedură judiciară (art. 5 alin. 2 din Legea nr. 554/2004).

         În pofida acestora, atât judecătorul de supraveghere a privării de libertate din cadrul Penitenciarului Oradea cât şi a Judecătoria Oradea consideră că această competenţă materială revine instanţei de contencios administrativ.

         Relevante în acest sens sunt considerentele dezvoltate în cuprinsul Sentinţei penale nr. 122 din 02.02.2022, pronunţată de Judecătoria Oradea în dosarul nr. 16536/271/2021.

         Un exemplu concret privind efectele ce le generează această procedură le regăsim în încheiere nr. 42 din 24 februarie 2022 a judecătorului de supraveghere a privării de libertate.

         Punctual, administraţia a înregistrat plângerea pe drepturi la 27.01.2022. Conform punctelor 6.2 şi 6.3 din procedura PO/SDRP/-03, abia în 08.02.2022 a înaintat penitenciarul plângerea către judecător, împreună cu al său punct de vedere „asumat” şi, pe care, evident nu l-a cerut nimeni.

         Asta pentru că, în interiorul termenului de 15 zile judecătorul oricum a fost nevoit să solicite penitenciarului clarificări.

         Raportat la ziua înregistrării plângerii. Încheierea s-a pronunţat cu depăşirea termenului legal de 15 zile.

         Consideră că sunt îndeplinite condiţiile necesare suspendării punctelor 6.2 şi 6.3 din actul normativ PO/SDRP/-03, sens în care solicită admiterea cererii.

         În drept, s-au invocat prevederile Legii nr. 554/2004, art. 9 alin. (6), art. 56 din Legea nr. 254/2013.

         Prin întâmpinarea transmisă prin e-mail şi fax la data de 20.06.2022 (filele 26-33) şi depusă în original la data de 27.06.2022 (f. 39-48) pârâtul Penitenciarul Oradea a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Maramureş, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia de interes a reclamantului. Pe fondul cauzei pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca netemeinică şi nelegală.

         În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Maramureş pârâtul arată că în soluţionarea prezentei cauze, având în vedere prevederile art. 107 alin. 1 din Codul de procedură civilă care stabilesc următoarele: ”Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel”.

         Ţinând cont de faptul că pârâtul din prezenta cauză, respectiv Penitenciarul Oradea are sediul în localitatea Oradea, judeţul Bihor, solicită admiterea excepţiei şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalul Bihor.

         Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului pârâtul invocă prevederile art. 36 din Codul de procedură civilă care prevede: „Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii."

         Documentul vizat a cărui suspendare se solicită, îl reprezintă "procedura PO/SDRP/-03 privind modul de ridicare, înregistrare şi predare a plângerilor deţinuţilor întemeiate pe dispoziţiile art.56 din Legea nr. 254/2013".

         Actul a cărei suspendare se cere, reglementează o procedură internă care nu îl priveşte personal pe reclamant, ci se sferă la un mod de lucru şi organizare internă, persoanele custodiate nefiind destinatarele procedurii mai sus arătate. Scopul procedurii interne PO/SDRP/-03, este acela de a asigura cunoaşterea de către personalul sectorului operativ a modului de ridicare, înregistrare şi predare a plângerilor deţinuţilor întemeiate pe dispoziţiile art.56 din Lege nr.254/2013 prin stabilirea personalului cu atribuţii pe linia ridicării, înregistrării şi predării plângerilor deţinuţilor şi stabilirea activităţilor în vederea respectării drepturilor deţinuţilor de formula plângeri cu privire la drepturile acestora.

         În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes a reclamantului pârâtul arată că potrivit art. 33 Cod Proc. Civ. interesul de a acţiona trebuia să fie determinat, legitim personal, născut şi actual. Solicită să se constate faptul că aceste cerinţe cumulative nu sunt îndeplinite în prezenta cauză.

         Interesul este o condiţie de formulare şi de susţinere a acţiunii în justiţie, iar instanţa trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care reclamantul l-ar putea obţine în ipoteza admiterii cererii.

         Solicită a se reţine faptul că, prin interes se înţelege folosul practic urmărit de către cel care a pus în mişcare acţiunea în justiţie, ori, în cauză, folosul practic urmărit de reclamant nu există!

         Interesul trebuie să fie născut, actual şi legitim, adică să existe la data la care se exercită acţiunea în justiţie. Astfel cum s-a afirmat în doctrină, interesul este născut, actual şi legitim atunci când partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge la acel moment la acţiune!! Or, în speţă un atare prejudiciu nu există!

         Întrucât în cauză interesul nu există, apreciază că se impune respingerea acţiunii prin raportare la dispoziţiile art. 196 alin.(1) Cod Proc. Civ.

         Având în vedere cele de mai sus, apreciază că în cauză se impune admitere excepţiei lipsei de interes a reclamantului.

         Pe fond, solicită respingerea acţiunii ca fiind netemeinică şi nelegală.

         În cauză, reclamantul critică legalitatea punctelor 6.2 şi 6.3 din procedura PO/SDRP/-03, în accepţiunea reclamantului prevederile mai sus arătate ar încălca dispoziţiile art.56 din Legea nr. 254/2013, consecinţa fiind aceea că judecătorul de supraveghere ar soluţiona plângerile persoanelor private de libertate prin emiterea încheierilor cu încălcarea termenului de 15 zile prevăzut la art.56 din Lege nr. 254/2013.

         Apreciază această accepţiune ca fiind eronată, şi aceasta deoarece, contrar susţinerilor reclamantului, termenul de 15 zile instituit de Legea nr.254/2013 nu are un caracter peremptoriu, aşa cum susţine reclamantul, ci din contră termenul de 15 zile prevăzut de art.56 alin.6 din Legea nr.254/2013 are natura juridică a unui termen procedural de recomandare, nefiind instituit în vederea exercitării unui drept procesual, ci a soluţionării plângerii formulate de persoana condamnată, astfel încât nerespectarea acestuia nu este aptă să atragă nulitatea încheierii judecătorului de supraveghere, sancţiunea aferentă doar decăderii din exerciţiul dreptului, conform art. 268 alin. 1 Cod procedură civilă.

         Prin termenul prevăzut la art.56 din Legea nr.254/2013 legiuitorul a instituit o perioadă minimă de soluţionare a plângerilor formulate de către persoanele private de libertate, însă acest termen este unul de recomandare, nerespectarea acestui termen nu duce la nulitatea actului făcut peste termen.

         După logica reclamantului, dacă, ipotetic, judecătorul de supraveghere nu ar respecta termenul de 15 zile, consecinţa ar fi aceea că judecătorul ar fi decăzut din dreptul de a mai soluţiona plângerea deţinutului, ceea ce ar fi inadmisibil.

         Pârâtul solicită a se reţine faptul că, scopul procedurii interne PO/SDRP/-03, este acela de a asigura cunoaşterea de către personalul sectorului operativ a modulul de ridicare, înregistrare şi predare a plângerilor deţinuţilor întemeiate pe dispoziţiile art.56 din Legea nr.254/2013, prin stabilirea personalului cu atribuţii pe linia, ridicării, înregistrării şi predării plângerilor deţinuţilor şi stabilirea activităţilor în vederea respectării drepturilor deţinuţilor de a formula plângeri eu privire la drepturile acestora.

         2. Referitor la pretinsa existenţă a cazului bine justificat, invocată de către reclamant, pârâtul precizează următoarele:

         Măsura suspendării executării unui act administrativ astfel cum este prevăzută de legea contenciosului administrativ este o măsură de excepţie care poate fi dispusă numai dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege, respectiv art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 şi dacă se face dovada acestora.

         Potrivit art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004: În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul sau autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anulare actului în termene de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate.

         Aşadar, legea specială, respectiv Legea nr. 554/2004 reglementează expres modalitatea de contestare a actelor administrative, precum şi condiţiile în care poate fi solicitată instanţei suspendarea executării actului administrativ, respectiv existenţa unui caz bine justificat şi a unei pagube iminente.

         Astfel, în privinţa cazului bine justificat, art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 în defineşte ca fiind împrejurarea legată de starea de fapt şi de drept, care este de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.”

         Practica judiciară a statuat, cu privire la cazul bine justificat, că implică existenţa unei îndoieli puternice asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ,de natură a înfrânge principiul potrivit căruia actul administrativ este executoriu din oficiu.

         Din argumentele de fapt şi de drept invocate de reclamant nu rezultă indicii serioase privind nelegalitatea actului ale cărui efecte juridice se solicită a fi suspendate, astfel că, fără a se prejudicia fondul litigiului, în situaţia dată, condiţia existenţei unui caz bine justificat prevăzută de art. 14 alin. 1, raportat la art. 2 alin. 1 lit. t) din Legea contenciosului administrativ, nu este îndeplinită.

         Pârâtul consideră că susţinerile reclamantului nu dovedesc deloc existenţa cazului bine justificat, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. 1 lit. t) din Legea nr. 554/2004, întrucât acestea nu pot genera o îndoială rezonabilă şi serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ contestat.

         În consecinţă consideră că reclamantul nu a oferit şi nici probat indicii suficiente, de fapt nu a oferit şi probat deloc indicii pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate a actului a cărui suspendare a solicitat-o sau cel puţin pentru crearea unei îndoieli serioase în privinţa legalităţii acestuia.

         Referitor la pretinsa incidenţă a pagubei iminente, pârâtul arată următoarele:

         A doua condiţie, respectiv paguba iminentă, este definită de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, ca fiind „prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public."

         Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

         Potrivit art. 2 alin. 1 lit. ş) şi t) din Legea nr. 554/2004, prin „paguba iminentă” se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public, iar „cazurile bine justificate” sunt acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

         Or, reclamantul nu a dovedit şi nici invocat în cauză o vătămare concretă, iar administraţia Penitenciarului Oradea nu a dispus vreo măsură de natură să refuze, să restrângă sau să limiteze reclamantului exercitarea vreunui drept. Pe de altă parte, se impune a se justifica vătămarea concretă pe care reclamantul a suferit-o prin administrarea procedurii mai sus arătate.

         În egală măsură, orice acţiune în instanţă trebuie motivată din perspectiva interesului legitim, condiţie prevăzută expres la art. 33 Cod Procedură Civilă, iar drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună credinţă, conform scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege şi fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părţi.

         În cauza dedusă judecăţii, reclamantul nu şi-a justificat în vreun fel interesul de a acţiona şi nici nu a indicat vătămarea suferită în legătură cu administrarea procedurii mai sus arătate, în realitate fiind vorba de o exercitare discreţionară a prezentei acţiuni în justiţie, care nu poate fi circumscrisă vreunui scop legitim.

         Faţă de cele mai sus arătate, apreciază că nu sunt întrunite cumulativ cerinţele legale pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ atacat, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 2 alin. (1) lit. ş) şi t), sens în care solicită respingerea acţiunii formulate de către reclamant.

         În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 205 Cod procedură civilă, precum şi toate celelalte dispoziţii legale invocate în cuprinsul întâmpinării.

         Instanţa pune în discuţie inadmisibilitatea cererii, în ipoteza în care reclamantul o menţiune pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, din perspectiva acestor dispoziţii legale şi a dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 554/2004 în sensul că acest act a fost emis în aplicarea prevederilor art. 56 din Legea nr. 254/2013, aşa cum se reţine în conţinutul actului atacat, iar pentru atacarea actelor emise pe temeiul acestui act normativ se stabileşte competenţa materială şi o procedură specială atribuită instanţelor penale. În termeni clari, dacă reclamantul susţine în continuare că actul atacat este un act administrativ care nu are nici o legătură cu procedura de judecată şi cu mijloacele procesuale reglementate de Legea nr. 254/2013, instanţa pune în discuţie inadmisibilitatea în sensul că acest act poate fi atacat doar pe căile reglementate de Legea nr. 254/2013 şi nu poate fi exercitat un control paralel la instanţa de contencios administrativ.

         Reclamantul Erli Zsolt-Csaba menţionează că, cu privire la aceste chestiuni a specificat şi în actul de sesizare şi îşi menţine în continuare opinia cu privire la faptul că, având în vedere prevederile art. 5 alin. 2 din Legea contenciosului administrativ, deşi această procedură, acest act administrativ normativ îndeplineşte toate cerinţele şi caracteristicile unui act administrativ normativ, deoarece pun în executare dispoziţii din          Legea nr. 254/2013, asupra legalităţii competenţa ar reveni judecătorului de supraveghere, respectiv a Judecătoriei Oradea prin calea judiciară stabilită în Legea nr. 254/2013. Solicită a se reţine că a depus înscrisuri în probaţiune, pe lângă actul de sesizare în care a arătat faptul că a uzitat acele mecanisme şi atât judecătorul de supraveghere a privării de libertate din cadrul Penitenciarului Oradea, cât şi Judecătoria Oradea au apreciat că competenţa ar reveni secţiei de contencios a tribunalului.

         Instanţa pune în discuţie a se pronunţa cu precădere pe excepţia necompetenţei materiale şi pe excepţia inadmisibilităţii, dintre care primează excepţia necompetenţei materiale şi în funcţie de soluţia ce urmează a fi pronunţată fie să repună cauza pe rol, fie soluţioneze cauza pe excepţii şi acordă cuvântul reclamantului.

         Reclamantul Erli Zsolt-Csaba având în vedere prevederile art. 132 alin. 3 din Codul de procedură civilă, în cazul în care instanţa va admite excepţia fie a necompetenţei generale, fie a celei materiale, solicită declinarea cauzei către judecătorul de supraveghere din cadrul Penitenciarului Oradea care are competenţe administrativ jurisdicţionale în acest sens pentru a se pronunţa asupra cauzei.

         La solicitarea instanţei reclamantul arată că menţine cererea pe temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost formulată.

         Instanţa a invocat din oficiu la termenul de judecată din data de 21.09.2022 excepţia necompetenţei materiale şi excepţia inadmisibilităţii cererii în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 5 din Legea nr. 554/2004 în sensul că acest act poate fi atacat doar pe căile reglementate de Legea nr. 254/2013 şi nu poate fi exercitat un control paralel la instanţa de contencios administrativ.

         La data de 21.10.2022 reclamantul a formulat Concluzii scrise , prin care a invocat un motiv de nelegalitate a actului atacat pe care nu l-a formulat procedural printr-o cerere adiţională cel mai târziu până la data închiderii dezbaterilor şi rămânerii instanţei în pronunţare cu privire la excepţiile formulate în cauză, respectiv neconformitatea actului atacat cu prevederile art.13-art.15 din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr.89/2014 , adoptată în temeiul art.187 din Legea nr.254/2013, instanţa a constatat că nu a fost legal învestită cu acest motiv de fapt şi de drept al cererii de suspendare, care nu a fost comunicat pârâtului şi nici pus în discuţia părţilor , pe care nu l-a avut în vedere la stabilirea competenţei şi nici la soluţionarea cauzei.

         În probaţiune s-au depus înscrisuri.

         La termenul din 21.09.2022 instanţa a soluţionat cauza în limitele învestirii prin cererea introductivă, pronunţându-se cu precădere conform art. 248 Cod pr. civilă asupra excepţiilor invocate, în soluţionarea cărora a constatat următoarele:

         La data formulării cererii de chemare în judecată reclamantul se afla în executarea unei pedepse privative de libertate, statut care a generat prezentul litigiu, fără a se contesta în cauză că locul de executare a pedepsei este la Penitenciarul Gherla, pârât în cauză.

         Obiect al cererii de chemare în judecată formulată în materia contenciosului administrativ îl constituie ,potrivit art.14 coroborat cu art.8 din Legea nr.554/2004, suspendarea executării dispoziţiilor cuprinse la punctele 6.2 şi 6.3 din actul emis de către pârâtul Penitenciarul Oradea la data de 02.06.2021, denumit „Procedura” PO/SDRP/-03 privind modul de ridicare, înregistrare şi predare a plângerilor deţinuţilor întemeiate pe dispoziţiile art.56 din Legea nr. 254/2013. (f.63-70).

         Din conţinutul acestui act rezultă că s-a emis în temeiul art.56 din Legea nr.254/2013 ,text de lege denumit Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate care reglementează procedura de exercitare de către persoanele condamnate a plângerilor împotriva măsurilor dispuse cu privire la exercitarea de către persoanele condamnate a drepturilor prevăzute de Legea nr.254/2013,competenţa materială de soluţionare a acestor plângeri în favoarea judecătorului de supraveghere a privării de libertate şi procedura de soluţionare a acestor plângeri.

         Conform art.56 din Legea nr.254/2013 care are incidenţă în cauză şi pe care reclamantul şi-a fundamentat cererea :

"(1) Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate nu poate fi îngrădită decât în limitele şi în condiţiile prevăzute de Constituţie şi lege.

(2) Împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administraţia penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoştinţă de măsura luată.

(3) Persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deţinere, de judecătorul de supraveghere a privării de libertate.

(4) În cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate asculta persoana în cauză, în condiţiile art. 29, sau poate solicita ascultarea acesteia de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la noul loc de deţinere, care înaintează declaraţia luată.

(5) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate proceda la ascultarea oricărei altei persoane din sistemul penitenciar, în vederea aflării adevărului.

(6)Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluţionează plângerea, prin încheiere motivată, în termen de 15 zile de la primirea acesteia şi pronunţă una dintre următoarele soluţii:

a) admite plângerea, în tot sau în parte, şi dispune anularea sau modificarea măsurii luate de către administraţia penitenciarului ori obligă administraţia penitenciarului să ia măsurile legale care se impun;

b) respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată, rămasă fără obiect, tardivă sau inadmisibilă, după caz;

c) ia act de retragerea plângerii.

(7) Încheierea judecătorului de supraveghere a privării de libertate se comunică persoanei condamnate şi administraţiei penitenciarului, în termen de 3 zile de la data pronunţării acesteia.

(8) Competenţa de soluţionare a plângerii aparţine judecătorului de supraveghere a privării de libertate de la penitenciarul care a dispus măsurile cu privire la exercitarea drepturilor.

(9) Împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana condamnată şi administraţia penitenciarului pot formula contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii.

(10) Contestaţiile se depun la judecătorul de supraveghere a privării de libertate care a pronunţat încheierea.

(11) Contestaţiile se înaintează judecătoriei, împreună cu dosarul cauzei, în termen de două zile de la primirea acestora.

(12) Dispoziţiile art. 39 alin. (14) - (19) se aplică în mod corespunzător. ".

         Din conţinutul art.2 al actului atacat rezultă că stabileşte măsuri aplicabile exclusiv la nivelul Penitenciarului Oradea.

         În art.1 din actul atacat, se prevede că scopul emiterii acestui act este acela de asigura cunoaşterea de către personalul sectorului operativ al penitenciarului a modului de ridicare, înregistrare şi predare a plângerilor deţinuţilor întemeiate pe art.56 din Legea nr. 254/2013, în concret prin stabilirea personalului cu atribuţii în ridicarea, înregistrarea şi predarea acestor plângeri şi stabilirea activităţilor care să asigure respectarea drepturilor deţinuţilor de a formula plângerile prevăzute de art.56 din Legea nr.254/2013.

         În concret, în art.6.1 se prevede că şeful de secţie ridică plângerea deţinutului, ataşează copia cererii tip a acestuia soluţionată de administraţia penitenciarului, după care o înregistrează la secretariatul Penitenciarului Oradea pentru a fi înregistrată.

         La pct. 6.2 şi 6.3, atacate de către reclamant în prezentul litigiu şi care fac obiectul cererii de suspendare a executării se prevede că de la secretariatul Penitenciarului Oradea plângerea se transmite sectorului competent , desemnat prin rezoluţia directorului unităţii , pentru formularea unui punct de vedere motivat, iar plângerea deţinutului, împreună cu copia cererii tip a acestuia soluţionată de administraţia penitenciarului şi punctul de vedere al Biroului/Compartimentului/Serviciului , asumat de conducerea pârâtului, este înaintat la secretariatul judecătorului de supraveghere a privării de libertate.

         În final, la pct. 4 se prevede că Încheierile judecătorului de supraveghere a privării de libertate se comunică administraţiei penitenciarului şi înregistrează, se comunică sectorului implicat şi se analizează în cadrul comisiei de contestaţie , iar deţinutului i se comunică încheierea de către agentul procedural din cadrul Serviciului Evidenţă Deţinuţi al Penitenciarului Oradea.

         Anexa nr.7 a actului atacat, denumită Diagrama de proces, conţine o explicaţie inclusiv grafică a procedurii detaliate anterior.

         La final se regăseşte un tabel cu data comunicării şi luării la cunoştinţă de către personalul pârâtului Penitenciarului Oradea, cu atribuţii în această procedură.

         La solicitarea instanţei reclamantul a confirmat în şedinţa publică din data de 21.09.2022 că îşi menţine cererea ca una în contencios administrativ, întemeiată pe art. 14 din Legea nr. 554/2004, calificare susţinută şi de conţinutul cererii introductive şi nu a înţeles să formuleze o plângere conform art.56 din Legea nr.254/2013 pentru a cărei soluţionare competenţa materială revine judecătorului de supraveghere a privării de libertate.

         Potrivit poziţiei procesuale a reclamantului, consemnată în încheierea şedinţei publice din data de 21.09.2022, reclamantul a invocat natura de contencios administrativ a cauzei, formulând şi cererea de suspendare a executării actului atacat, ca şi obiect specific materiei contenciosului administrativ potrivit art.14 din Legea nr.554/2004 şi care nu se regăseşte în reglementarea Legii nr.254/2013, mai precis în art.8, art.9 şi art.56 din acest act normativ. Instanţa a mai reţinut că Legea nr.254/2013 se aplică într-o materie distinctă de contenciosul administrativ, respectiv în materie penală, în concret în executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

         În consecinţă, în temeiul principiului disponibilităţii , instanţa a constatat că reclamantul a învestit instanţa cu o cerere de suspendare a executării unui act în temeiul art.14 din Legea nr.554/2004 care prevede că în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond după sesizarea, în condiţiile art. 7 din Legea nr.554/2004, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare .

         În conformitate cu art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004 actul administrativ este definit ca actul unilateral, emis de autoritatea publică în regim de putere publică, în scopul de a produce efecte juridice, în vederea executării legii sau executării în concret a legii, iar în art. 2 alin. 1 lit. c^1) din Legea nr. 554/2004 se prevede că sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative.

         Prin art. 2 alin. 1 lit.i) şi art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 se reglementează categoria actelor administrative asimilate, materializate în refuzul nejustificat explicit, cu abuz de putere de soluţionare a unei cereri.

         Pentru a fi încadrate în categoria actelor administrative tipice reglementată de art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004 se impune a fi întrunite următoarele cerinţe cumulative: una să fie emise de către o autoritate publică în regim de putere publică ; să fie emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii şi să dea naştere, modifice sau să stingă raporturi juridice.

         Definiţia legală a autorităţilor publice este cuprinsă în art. 2 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004 , în conformitate cu care sunt autorităţi publice orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public şi sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

         Potrivit art.11alin.2 din Legea nr.254/2013 , art.1 şi art.11 din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi art.1 din Anexa la Ordinul Ministrului justiţiei nr. 2724/C/2018 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a penitenciarelor,publicat în Monitorul Oficial al României la data de 17.08.2018, pârâtul este instituţie publică, cu personalitate juridică, în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, care funcţionează la nivel teritorial şi face parte din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională.

         Relevante sunt normele de competenţă cuprinse în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit căruia :" Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel ".

         Prin aceste dispoziţii legale s-a reglementat competenţa materială în materia contenciosului administrativ prin instituirea a două criterii, respectiv criteriul poziţionării autorităţii emitente în sistemul autorităţilor publice şi criteriul valoric.

         Întrucât litigiul dedus judecăţii nu are ca şi obiect un act de natură fiscală , pentru stabilirea competenţei materiale de soluţionarea a cauzei este incident criteriul poziţionării autorităţii emitente în sistemul autorităţilor publice

         Instanţa constată că actul administrativ atacat a fost emis de către o autoritate publică cu atribuţii şi competenţă la nivel teritorial, iar nu central, iar pe cale de consecinţă competenţa materială de soluţionare a cauzei revine tribunalului, cu consecinţa respingerii excepţiei necompetenţei materiale, invocată de instanţă din oficiu.

         În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării ,instanţa a constatat că potrivit art.14 şi art.15 din Legea nr. 554/2004 competenţa materială revine instanţei competente să judece cererea principală de anulare a actului.

         Cu privire la competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, instanţa menţionează, în primul rând, că potrivit reglementării actuale de drept comun stabilită în art. 10 alin.3 din Legea nr. 554/2004 prin modificările aduse de Legea nr. 212/2018, în procedura contenciosului administrativ normele de competenţă teritorială au caracter exclusiv ,iar nu alternativ , caracterul exclusiv al competenţei teritoriale fiind clar determinat în conţinutul normei de procedură în conformitate cu care: "Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului ". Domiciliul reclamantului nu poate fi considerat sediul penitenciarului unde se execută pedeapsa privativă de libertate, locul de detenție neputând fi subsumat definiţiei legale a domiciliului persoanei fizice, în sensul de locuinţă principală, conform art. 87 din Codul civil.

         Instanţa a apreciat că întrucât reclamantul se află în executarea unei pedepse privative de libertate, relevant pentru stabilirea competenţei teritoriale este ultimul domiciliu la care locuia anterior deţinerii, situat în jud. Maramureş, în raport de care competenţa teritorială revine în temeiul art. 10 alin.3 din Legea nr. 554/2004 Tribunalului Maramureş, fără a fi întemeiată excepţia de necompetenţă teritorială pe care pârâtul a invocat-o.

         În continuare , instanţa a analizat excepţia inadmisibilităţii cererii , invocată din oficiu , în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 5 din Legea nr. 554/2004 în sensul că actul emis de către pârâtul Penitenciarul Oradea la data de 02.06.2021, denumit „Procedura” PO/SDRP/-03 privind modul de ridicare, înregistrare şi predare a plângerilor deţinuţilor întemeiate pe dispoziţiile art.56 din Legea nr. 254/2013, poate fi atacată exclusiv pe căile reglementate de Legea nr. 254/2013 şi nu poate fi exercitat un control paralel la instanţa de contencios administrativ.

         Se impune a se stabili, cu precădere, natura actului atacat, respectiv dacă poate fi calificat ca şi un act administrativ veritabil şi dacă are natura unui act administrativ normativ, fiind exclusă încadrarea în categoria actelor administrative individuale, întrucât nu se adresează unei categorii de persoane precis determinată, fără a fi stabilită nici o limită temporală pentru aplicarea acestui act, ci se aplică, cu caracter general ,tuturor persoanelor aflate în executarea unei pedepse privative de libertate care execută pedeapsa la Penitenciarul Oradea.

         Instanţa a constatat că prin actul atacat se stabileşte în mod clar de către pârât instituie un mod de lucru, mai precis de gestionare a etapelor pe care le parcurge plângerea deţinutului de la momentul formulării plângerilor de către persoanele condamnate şi până la momentul predării efective către judecătorul de supraveghere a privării de libertate, competent să le soluţioneze, iar suplimentar se prevede formularea unui punct de vedere motivat cu privire la plângerea deţinutului, încheiat de către Biroul/Compartimentul/Serviciul din cadrul penitenciarului desemnat prin rezoluţia directorului unităţii , punct de vedere asumat şi de către conducerea pârâtului, care împreună cu plângerea sunt înaintate la secretariatul judecătorului de supraveghere a privării de libertate în vederea soluţionării plângerii.

         Măsurile dispuse prin act, inclusiv cele de la pct.6.1, 6.2 şi 6.3, instituie măsuri de organizare internă a activităţii administraţiei penitenciarului cu privire la preluarea plângerilor deţinuţilor şi înaintarea către judecătorul de supraveghere a privării de libertate din cadrul Penitenciarului Oradea, competent să le soluţioneze, precum şi cu privire la exprimarea punctului de vedere al penitenciarului cu privire la plângerea formulată, care este înaintat judecătorului, odată cu plângerea. În concret, măsurile dispuse de pârât constau în :

         - preluarea plângerilor deţinuţilor adresate judecătorului de supraveghere a privării de libertate din cadrul Penitenciarului Oradea de către şeful de secţie pe care petentul este repartizat în structura de organizarea penitenciarului, anexarea la plângere a unei copii de pe cerere tip a deţinutului soluţionată de administraţia penitenciarului,cerere tip care, prin ipoteză, a generat formularea plângerilor de către deţinut, trimiterea plângerilor cu copia cererii tip la secretariatul Penitenciarului Oradea pentru a fi înregistrată.

         -la pct.6.2 şi 6.3, atacate de către reclamant şi care fac obiectul cererii de suspendare a executării, se prevede că de la secretariatul Penitenciarului Oradea plângerea se transmite sectorului competent , desemnat prin rezoluţia directorului unităţii , pentru formularea unui punct de vedere motivat, iar plângerea deţinutului, împreună cu copia cererii tip a acestuia soluţionată de administraţia penitenciarului şi punctul de vedere al Biroului/Compartimentului/Serviciului, asumat de conducerea pârâtului, este înaintat la secretariatul judecătorului de supraveghere a privării de libertate.

         Fiind îndeplinită cerinţa ca actul atacat să fie emis de către o instituţie publică, instanţa a constatat că „Procedura” PO/SDRP/-03, a fost emisă de către pârât, aşa cum rezultă explicit din denumirea actului şi conţinutul acestuia , redat anterior, în aplicarea şi executarea legii, în concret a dispoziţiilor art.56 din Legea nr. 254/2013, însă acest act nu dă naştere, nu modifică şi nici nu stinge raporturi juridice concrete între un particular, în concret între persoana deţinută în penitenciar şi instituţia publică pârâtă.

         Instanţa a constatat că actul a cărei suspendare o solicită reclamantul reglementează pe de o parte o procedură internă , un mod de lucru şi organizare internă ale pârâtului, specifice activităţii penitenciarului conform Legii nr.254/2013 , care se aplică pentru preluarea plângerilor deţinuţilor din acest penitenciar şi înaintarea plângerilor către judecătorul de supraveghere a privării de libertate din cadrul Penitenciarului Oradea, , iar pe de altă parte formularea şi motivarea de către penitenciar a unui punct de vedere în scris cu privire la plângerea formulată, care este înaintat judecătorului ,odată cu plângerea.

         Prin acest punct de vedere nu se creează şi nu se impun obligaţii persoanei deţinute, titular al plângerii şi nici nu se dispun, de către administraţia penitenciarului ,măsuri privitoare la exercitarea drepturilor persoanele condamnate prevăzute Legea nr. 254/2013, fără a se crea nici un raport juridic între penitenciar şi petent prin formularea acelui punct de vedere referitor la plângerea deţinutului, ci se exprimă opinia penitenciarului cu privire la plângerea formulată în concret de către deţinut, în cadrul unei proceduri speciale, pe care legiuitorul a inclus-o în sfera materiei penale şi a exceptat-o de la controlul instanţelor de contencios administrativ, fiind în ipoteza reglementată de art.5 alin.2 din Legea nr.554/2004.

         Analiza efectivă a plângerii şi a punctului de vedere, precum şi soluţionarea plângerii în termenul de 15 zile prevăzut în alin.6 al art.56 şi stabilirea în concret a naturii acestui termen de 15 zile şi datei de la care începe să curgă, respectiv data predării plângerii de către deţinut , ori data înaintării la judecător, sunt de competenţa exclusivă a judecătorului de supraveghere a privării de libertate din cadrul Penitenciarului Oradea şi a judecătoriei în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în conformitate cu procedura instituită de art.56 din Legea nr. 254/2013.

         Legalitatea soluţiei judecătorului şi a modului de soluţionare a plângerii, inclusiv cu privire la relevanţa punctului de vedere al penitenciarului referitor la plângerea deţinutului, ori la natura termenului de 15 zile pentru soluţionarea plângerii şi a datei de la care începe să curgă, sunt supuse căii de atac a contestaţiei la instanţa de judecată , în concret la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, aşa cum se prevede expres în art.56 alin.6-12 din acelaşi act normativ, cu excluderea căii de atac la instanţa de contencios administrativ.

         Procedura prevăzută de art. 56 din Legea nr. 254/2013 garantează mijloace jurisdicţionale (plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, contestaţie la judecătorie), prin care să se asigure respectarea drepturilor persoanelor condamnate, remedierea adecvată a încălcărilor acestora, constituind veritabile căi de atac la instanţele de judecată penale .În procedura de soluţionare a plângerii, potrivit art. 56 alin. 3şi 4 , persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate, iar în procedura de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva încheierii persoana condamnată are posibilitatea de a formula apărări, prin intermediul memoriilor şi concluziilor scrise conform art. 39 alin.15 din acelaşi act normativ.

         În concluzie, instanţa a considerat că actul atacat, emis de către pârâtul Penitenciarul Oradea la data de 02.06.2021, denumit „Procedura” PO/SDRP/-03 privind modul de ridicare, înregistrare şi predare a plângerilor deţinuţilor întemeiate pe dispoziţiile art.56 din Legea nr. 254/2013, a fost emis şi are legătură nemijlocită cu procedura de soluţionare a plângerilor deţinuţilor împotriva măsurilor dispuse de administraţia penitenciarului cu privire la exercitarea de către persoanele condamnate a drepturilor prevăzute de Legea nr.254/2013.

         Instituirea de către pârât a unei proceduri strict interne , care asigură un mod de lucru şi organizare , specifice activităţii penitenciarului pârât conform Legii nr.254/2013 şi se aplică la preluarea plângerilor deţinuţilor din acest penitenciar şi înaintarea plângerilor către judecătorul de supraveghere a privării de libertate din cadrul   Penitenciarului Oradea, respectiv exprimarea opiniei motivate a penitenciarului cu privire la plângere , nu conferă caracter pur administrativ actului atacat, care prin dispoziţiile concrete pe care le cuprinde şi prin temeiurile de drept avute în vedere de către emitentul actului, confirmă că „Procedura” PO/SDRP/-03 ,emisă de către pârâtul Penitenciarul Oradea la data de 02.06.2021, este subordonată şi are legătură nemijlocită cu procedura şi modul de soluţionare de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate a plângerilor persoanelor condamnate, formulate în temeiul art.56 din Legea nr. 254/2013, pentru a cărei contestare reclamantul are la dispoziţie mijloacele jurisdicţionale garantate de acest text de lege, plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, contestaţie la judecătorie, iar nu calea acţiunii în contencios administrativ, o altă interpretare semnificând asigurarea unor căi de atac distincte şi a recursului paralel la instanţa penală şi la instanţa de contencios administrativ, cu încălcarea regulilor imperative de competenţă, a organizării instanţelor de judecată şi a principiului general al securităţii raporturilor juridice.

         Pentru aceste considerente, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 5 alin.2 din Legea nr. 554/2004 instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii cererii , pe care a respins-o pe acest temei, fără a se mai justifica a fi analizată excepţia lipsei de interes, invocată de către pârât şi nici repusă cauza pe rol pentru soluţionarea pe fond a cererii." ^[1]

[1] Sentinţa civilă nr. 1132/2022 pronunţată de Tribunalul Maramureş, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. 1352/100/2022, nepublicată.

« Înapoi