« Înapoi

I. Opinia Judecătoriei Oradea – secția penală.

1. Prin Sentința penală nr. 832/28.05.2024 a Judecătoriei Oradea, pronunțată în dosarul nr. 7716/271/2024, definitivă la data pronunțării, în baza art. 56 alin. 9 – 12 din Legea nr. 254/2013, s-a admis contestația formulată de petentul Penitenciarul Oradea, cu sediul în Oradea, str. Parcul Traian nr. 3, jud. Bihor împotriva Încheierii nr. 145/26.03.2024 dată de judecătorul de supraveghere a privării de libertate din cadrul penitenciarului Oradea în dosarul nr. 90/C/2024, înregistrată la administrația locului de deținere cu nr. 29.03.2024, pe care o desființează în totalitate.

În baza art. 275 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuieli judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a dispune astfel, instanța, reanalizând actele și lucrările din dosarul judecătorului de supraveghere din cadrul Penitenciarului Oradea a apreciat că încheierea contestată este nelegală și netemeinică și se impune desființarea ei.

S-a arătat că dispozițiile art. din Legea nr. 544/2001 consacră accesul liber și neîngrădit al persoanei la orice informații de ineters public, iar potrivit art. 2 lit. b) din aceeași lege, prin informație de ineters public se înțelege “orice informație care privește activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități sau instituții publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informației.”

Potrivit art. 7 alin. 3 din Legea nr. 544/2001, “solicitarea și obținerea informațiilor de interes public se poate realiza, dacă sunt întrunite condițiile tehnice necesare, și în format electronic.”

S-a apreciat că aceste dispoziții nu consacră obligația autorităților publice de a realiza comunicarea în format eletronic a informațiilor de interes public solicitate, ori de câte ori autoritatea sau instituția publică respectivă are în dotare echipamente de scanare, ci se referă la ipoteza în care informațiile de interes public solicitate sunt disponibile în cadrul autorității sau instituției publice și în format electronic.

Similar comunicării de copii de pe documentele deținute, și comunicarea către solicitant a informațiilor de ineters public în format eletronic implică realizarea unor operațiuni tehnice de scanare a documentelor solicitate (în situația în care acestea nu sunt deținute deja în format electronic de către autoritatea sau instituția publică), adică implică efectuarea unor costuri.

Potrivit art. 9 alin. 1 din Legea nr. 544/2001 în cazul în care solicitarea de informații implică realizarea de copii de pe documentele deținute de autoritatea sau instituția publică, costul serviciilor de copiere este suportat de solicitant, în condițiile legii.

S-a mai arătat că furnizarea informațiilor de ineters public în format electronic, fără plata costurilor de copiere (sau de scanare), prevăzute de art. 9 alin. 1 din Legea nr. 544/2001, poate fi solicitată doar în situația în care autoritatea sau instituția publică deține deja informația în format electronic (prin afișare pe pagina de internet proprie sau prin existența unor evidențe în sistem informatizat), întrucât doar în această situație comunicarea în format electronic a respectivelor informații nu implică niciun fel de costuri și sunt întrunite condițiile tehnice necesare.

Instanța a mai apreciat că fără niciun temei judecătorul de supraveghere a dat soluția pe baza unei presupuneri că atâta timp cât Penitenciarul Oradea are în dotare echipamente tehnice, personalul care le utilizează avea obligația de a efectua procedura de anonimizare prin ștergerea datelor dintr-un anumit document, prin intermediul programelor și aplicațiilor din calculatorul pe care sunt stocate acele informații.

În contestația formulată petentul Penitenciarul Oradea a arătat în mod expres că informațiile solicitate existau doar în format tipărit astfel că a fost necesară fotocopierea lor în vederea anonimizării și apoi scanarea și transmiterea lor către solicitant prin poșta eletronică.

Judecătorul de supraveghere nu a făcut nicio verificare sub acest aspect deși cunoștea considerentele Deciziei nr. 19/ 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțând o soluție bazată pe o presupunere că instituția publică deținea deja informația în format electronic.

Întrucât costurile de fotocopiere imputate solicitantului au respectat dispozițiile legale și Decizia nr. 19/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța a admis contestația penitenciarului și a desființat încheierea judecătorului de supraveghere.

2. Instanța, analizând motivele de revizuire invocate de către revizuient, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, constată că prezenta cerere de revizuire este inadmisibilă, astfel încât urmează să o respingă ca atare.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 453 alin. 1 Cod de procedură penală, revizuirea hotărârilor judecătorești definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când:

a)s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză;

b)hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată;

c)un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;

d)un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;

e)când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia;

f)hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.  În raport de aceste dispoziții legale și potrivit doctrinei și jurisprudenței în materia revizuirii hotărârilor judecătorești, sunt supuse revizuirii acele hotărâri judecătorești prin care instanțele s-au pronunțat cu privire la fondul acțiunii penale cu care au fost sesizate, fiind considerate hotărâri prin care se rezolvă fondul cauzei acelea prin care instanța se pronunță asupra raportului juridic de drept substanțial și asupra raportului juridic procesual penal principal. Sub aspectul laturii civile sunt supuse revizuirii hotărârile prin care s-a pronunțat o soluție de admitere sau respingere a acțiunii civile exercitată în cadrul procesului penal. În cauza de față, instanța constată că se solicită revizuirea unei hotărâri judecătorești pronunțată în temeiul dispozițiilor art. 56 alin. 9 – 12 din Legea nr. 254/2013, prin care s-a admis contestația formulată de petentul Penitenciarul Oradea, împotriva unei încheieri pronunțată de judecătorul de supraveghere a privării de libertate din cadrul Penitenciarului Oradea. 

Prin urmare, instanța constată că hotărârea judecătorească a cărei revizuire se cere nu a rezolvat fondul acțiunii penale sau civile ci a fost pronunțată în procedura specială instituită de Legea nr. 254/2013, așa încât nu poate fi supusă revizuirii, indiferent de motivul de fapt și de drept invocat (în speță, art. 453 alin. 1 lit. a C.P.P.).

 

II. Opinia noastră cu privire la chestiunea de drept.

 

A. Regimul juridic al sentințelor pronunțate instanțele din cadrul judecătoriilor, în soluționarea contestațiilor formulate împotriva încheierilor judecătorul de supraveghere a privării de libertate în baza Legii nr. 254/2013.

Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluționează plângerile persoanelor private de libertate formulate în legătură cu stabilirea sau schimbarea regimului de executare a pedepsei (art. 39 – 40 din lege), exercitarea drepturilor (art. 56) și, în final, împotriva aplicării de sancțiuni de către comisia de disciplină (art. 104).

Împotriva încheierilor pronunțate de către judecătorul de supraveghere, deținutul poate formula contestație, a cărei soluționare revine instanței din cadrul judecătoriei în a cărei circumscripție se află penitenciarul.

Dispozițiile art. 39 alin. 18 – 19 din Legea nr. 254/2013 se aplică atât în cadrul mecanismului prevăzut de la art. 56, cât și în cazul art. 104 din aceeași lege:

(18)Instanţa se pronunţă prin sentinţă definitivă, în şedinţă publică.

(19)Sentinţa se comunică persoanei condamnate şi administraţiei penitenciarului. Este important de precizat faptul că, deși legea nu menționează explicit, instanțele care soluționează aceste contestații sunt cele penale, în conformitate cu prevederile Legii nr.

254/2013, coroborate cu cele din Codul de procedură penală.

La nivel național, practica este divergentă în ceea ce privește denumirea atribuită de instanțe încheierilor judecătorești, unele denumindu-le sentință, iar altele sentință penală. 

Sub acest aspect, există o corelare între dispozițiile art. 39 alin. 18 din Legea nr. 254/2013 și art.

370 alin. 1 Cod procedură penală:

Art. 370: Felul hotărârilor

(1)Hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată sau prin care aceasta se dezînvesteşte fără a soluţiona cauza se numeşte sentinţă. Instanţa se pronunţă prin sentinţă şi în alte situaţii prevăzute de lege.

Tot pentru această argumentare, credem că este important să precizăm opinia noastră, în sensul că nu există identitate de regim juridic între contestația prevăzută de Legea nr.

254/2013, în cuprinsul prevederilor art. 39, 40, 56 și 104 și cea din cuprinsul art. 425 ind. 1 Cod procedură penală. 

Cu toate aceste, suntem îndreptățiți să considerăm că această contestație, formulată în baza Legii nr. 254/2013, are un efect devolutiv. Altfel spus, instanța este obligată să judece cauza global, să aprecieze probatoriul instrumentat de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate și să se pronunțe asupra încheierii pronunțată de acesta, atât pentru temeinicie cât și pentru legalitate. Pe scurt, prin sentința pronunțată, instanța soluționează pe fond litigiul juridic iar aceasta reprezintă o încheiere judecătorească definitivă.

B. Considerente pentru care asemenea sentințe sunt compatibile cu mecanismul revizurii din Codul de procedură penală.

Cu titlu prelalabil, în cuprinsul art. 452 și următoarele din Codul de procedură penală, legiuitorul nu a prevăzut explicit faptul că sentințele pronunțate în baza Legii nr. 254/2013 nu pot fi supuse revizurii. Ne vine în minte adagiul Ubi lex voluit dixit, ubi noluit tacuit („acolo unde legea a vrut să spună ceva, a spus, unde nu a vrut, a tăcut”) ce semnifică faptul că interpretul nu are dreptul să adauge la textul legii, considerându-se că voinţa legiuitorului s-a epuizat în textul său. Acest principiu elementar, care leagă interpretul de text, constituie o componentă importantă a statului de drept şi a separaţiei puterilor în stat, având drept consecinţă şi principiul potrivit căruia tot ce nu este interzis este permis. ^[1]

Acolo unde a dorit să realizeze asemnea precizări, legiuitorul a făcut-o:

Art. 434: Hotărârile supuse recursului în casaţie

(1)Pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor

(2)Nu pot fi atacate cu recurs în casaţie:

a)hotărârile de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire;

b)hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă;

c)hotărârile pronunţate în materia executării pedepselor;

La fel, în cazul contestației în anulare (art. 425 și următoarele Cod procedură penală), majoritatea cazurilor fac trimitere la judecata în apel, cale de atac ordinară incompatibilă cu Legea nr. 254/2013.

Revenind la revizuire, sunt importante dispozițiile:

Art. 452: Hotărârile supuse revizuirii

(1)Hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă.

Astfel, în jurisprudenţa referitoare la această chestiune de drept, instanţa de contencios constituţional a reţinut constant că revizuirea priveşte numai hotărârile judecătoreşti definitive care conţin o rezolvare a fondului cauzei, având în vedere faptul că prin această cale extraordinară de atac se urmăreşte înlăturarea erorilor de fapt pe care le conţin hotărârile judecătoreşti, iar astfel de erori pot fi întâlnite numai în hotărârile care rezolvă fondul cauzei penale, prin acestea pronunţându-se atât asupra raportului juridic de drept penal substanţial, cât şi asupra raportului juridic procesual penal principal. 

C. Cazul de revizuire prevăzut de prevederile art. 453 alin. 1 lit. f) Codul de procedură penală. Ca orice lege, și cea din materia executărilor pedepselor privative de libertate poate fi supusă controlului de constituționalitate. Altfel spus, pot fi invocate excepții de neconstituționalitate privind dispoziții din Legea nr. 254/2013, prin cereri de sesizare a Curții Constituționale. Asemenea cereri pot fi iterate în cadrul contestațiilor formulate în baza art. 30 – 40, art. 56 și art. 104 din lege.

În ipoteza în care curtea de contencios constituțional admite excepția de neconstituționalitate și declară norma legală ca fiind contrară Legii fundamentale, singurul mecanism din dreptul intern pozitiv de înlăturare a nelegalității hotărârii judecătorești pronunțată în materia penală este cel prevăzut de dispozițiile art. 453 alin. 1 lit. f) Cod de procedură penală. Nu cunoaștem vreun al remediu judiciar intern efectiv.

Or, dacă este admisibilă o cerere de revizuire întemeiată pe prev. art. 453 alin. 1 lit. f) C.P.P., de ce s-ar prezenta ca inadmisibilă o cerere bazată pe cazul prevăzut de art. 453 alin. 1 lit. a) C.P.P.?

 

 

^[1] Cristina Tomuleț, Interpretarea în Dreptul penal, Universul Juridic, 2023, p. 346

« Înapoi