« Înapoi

I. Introducere.

Ne propunem prin acest articol să motivăm punctul nostru de vedere în legătură cu jurisdicția competentă în a se pronunța asupra legalității unei decizii, emisă de directorul penitenciarului, prin care limitează ori se interzice primirea diferitelor alimente, cu ocazia exercitării de către deținut a dreptului de a primi vizite și pachet.

 Am identificat o practică divergentă la nivel național, relevată din puținele dosare identificate cu un asemenea obiect. 

II. Dreptul de a primi, cumpăra și a deține bunuri și dreptul la vizite.

Cele două drepturi sunt recunoscute expres de legiuitor persoanelor încarcerate, în cuprinsul Capitolului V din Legea nr. 254/2013.

Art. 68: Dreptul de a primi vizite şi dreptul de a fi informat cu privire la situaţiile familiale deosebite

(1)Persoanele condamnate au dreptul de a primi vizite, în spaţii special amenajate, sub supravegherea vizuală a personalului administraţiei penitenciarului.

(2)Persoanele aflate în vizită sunt supuse controlului specific.

(3)Durata şi periodicitatea vizitelor, modul de organizare a acestora, precum şi calitatea persoanelor vizitatoare se stabilesc prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.

 

Art. 70: Dreptul de a primi, cumpăra şi a deţine bunuri

(1)Persoanele condamnate au dreptul de a primi bunuri şi de a efectua cumpărături.

(2)Numărul şi greutatea pachetelor, categoriile de bunuri care pot fi primite, cumpărate, păstrate şi folosite de către persoanele condamnate, precum şi procedura de primire, păstrare şi folosire se stabilesc prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.

În continuare, Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 condiționează ca aceste pachete cu alimente să fie primite doar cu ocazia efectuării vizitelor din partea aparținătorilor:

 

Art. 148: Greutatea, numărul pachetelor şi categoriile de bunuri ce pot fi primite, cumpărate, păstrate şi folosite de persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate

(1)Deţinuţii au dreptul de a primi, cumpăra, păstra şi de a folosi pe perioada detenţiei bunuri de natura celor prevăzute în anexa nr. 1.

(2)Modalitatea de intrare în posesia fiecăruia dintre bunurile care pot fi păstrate şi folosite este prevăzută în anexa nr. 1.

(3)Deţinuţilor le sunt interzise primirea, cumpărarea, deţinerea şi portul bunurilor şi obiectelor din metale preţioase şi pietre preţioase.

(4)Deţinuţii au dreptul de a primi, lunar, un pachet cu produse alimentare în greutate de maximum 10 kg, la care se poate adaugă o cantitate de maximum 6 kg de fructe şi legume.

(5)Pachetele prevăzute la alin. (4), precum şi bunurile şi obiectele prevăzute în anexa nr. 1 se primesc cu ocazia efectuării vizitelor.

(6)Primirea, folosirea şi păstrarea bunurilor, inclusiv a celor alimentare, se fac cu respectarea regulilor de igienă şi a măsurilor de siguranţă impuse de administraţia penitenciarului.

(7)Bunurile şi obiectele prevăzute în anexa nr. 1, precum şi produsele prevăzute la alin. (4) sunt supuse, în prezenţa deţinuţilor, controlului specific executat de personalul anume desemnat de către directorul locului de deţinere.

Înainte de a continua, dorim să precizăm faptul că acest domeniu generează o practică neunitară la nivelul sistemului penitenciar, motivele unei asemenea situații fiind multiple. Nu vom putea identifica două penitenciare care să permită primirea, prin sectorul vizită, de către deținuți, ale produselor alimentare identice. 

În primul rând, legiuitorul secundar nu a normat în detaliu toate alimentele care ar putea fi primite, cu ocazia vizitelor, de către deținuți. Nici nu avea cum realiza un astfel de demers. De aceea a inserat în cuprinsul aceluiași art. 148 din Regulament următoarele interdicții:

(8)Deţinuţilor le este interzisă:

a)primirea de produse alimentare care, în vederea consumului, necesită încălzire, coacere, fierbere sau alte tratamente termice;

(…)

c)primirea şi cumpărarea de lămâi şi derivate ale acestora.

(…)

(10)Se interzice primirea bunurilor, obiectelor şi produselor prevăzute de anexa nr. 3, precum şi a celor a căror manipulare implică risc de deteriorare.

Apoi, avem unități în care se lucrează după cutumă sau după reguli nescrise. Altfel spus, nu există decizii emise legal de către directorii instituției, polițiștii de penitenciare angajați la sectorul vizită operând după dispoziții verbale.

În final, ajungem și la acele situații în care cei care conduc penitenciarele emit astfel de decizii cu caracter normativ, le afișează în sălile de așteptare destinate persoanelor vizitatoare, pe paginile de internet, pe secțiile de deținere, la infochioșcuri, etc.

 

III. Natura juridică a unei asemenea decizii.

Fără îndoială, discutăm despre un act administrativ unilateral normativ, emis de către o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii, care naște, modifică sau stinge raporturi juridice. Este ceea ce Legea nr. 554/2004 definește ca act administrativ, în cuprinsul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c).

Prezintă un carater normativ deoarece se adresază unui număr nedefinit de subiecți de drept.

 

IV. Legea de drept comun în materie și legea specială.

Constituția prevede:

Art. 52: Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

• Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.
• Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.

Aceasta este Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, republicată. Actul normativ recunoaște jurisdicția secțiilor de contencios administrativ din cadrul tribunalelor, a curților de apel și I.C.C.J. În acord cu prevederile art. 10 din Legea nr. 544/2004, în fond, instanțele competente pot fi tribunalele sau curțile de apel, în funcție de calitatea pârâtului (autoritate locală/ regională sau centrală) ori de valoarea din litigiu.

Astfel, raportat la actul administrativ emis de directorul penitenciarului, un control de legalitate ar fi de competența secției de contencios administrativ din cadrul tribunalului aflat în circumscripția domiciliului său. Chiar dacă este privat de libertate, deținutul rămâne titularul domiciliului, cum este definit de Codul civil, sens în care nu contează penitenciarul în care acesta este încarcerat, competentă rămâne instanța de la domiciliu.

Pe de altă parte, judecătorul de supraveghere a privării de libertate verifică legalitatea măsurilor dispuse de unitatea penitenciară privitoare la exercitarea drepturilor de către persoanele încarcerate. Așa fiind, aparent, acesta ar fi competent material/ funcțional să se pronunțe asupra legalității actului administrativ aprobat de directorul unității care normează categoriile de produse alimentare ce pot fi primite de către deținuți prin sectorul de acordare a dreptului la vizită și pachet.

 

V. Interpretarea noastră asupra chestiunii de drept.

Suntem de părere că singura jurisdicție competentă să se pronunțe asupra legalității unui asemenea act administrativ este cea prevăzută de Legea nr. 554/2004 pentru următoarele considerente:

• Dreptul de a primi vizite nu este opozabil doar deținutului ci și aparținătorului acestuia; altfel spus, cu mici excepții, persoana custodiată își va exercita acest drept alături de o altă persoană CARE NU ESTE PRIVATĂ DE LIBERTATE (excepțiile privesc situațiile în care deținuții se vizitează între ei, fie că sunt încarcerați în același penitenciar, fie că sunt în unități diferite, legislația în materie permite demersul);
• este adevărat faptul că, lezat fiind în exercitarea dreptului său de a primi bunuri, deținutul poate sesiza judecătorul de supraveghere a privării de libertate din penitenciarul de custodiere și în care directorul a emis o asemenea decizie, însă, este la fel de adevărat că aparținătorul său nu poate introduce o asemenea plângere, aceasta fiind inadmisibilă;

Or, având în vedere acestea, asupra unui act administrativ nu pot exista două jurisdicții diferite în vederea exercitării controlului de legalitate, în funcție de calitatea reclamantului. Asta deoarece, într-o asemenea ipoteză, asupra legalității aceluiași act administrativ s-ar pronunța judecătorul de supraveghere a privării de libertate și, în contestație, judecătoria prin sentință definitivă (în soluționarea plângerii deținutului), în timp ce, în cazul aparținătorului, ar fi competente secța de contencios din cadrul tribunalului de la domiciliu și, în recurs, curtea de apel. 

În încheiere, pentru a întări dezlegarea noastră, ne întrebăm care ar fi jurisdicția competentă într-o acțiune de verificare a legalității actului administrativ emis de directorul unității penitenicare, în care ar fi reclamanți atât deținutul cât și aparținătorul acestuia?

« Înapoi