« Înapoi

Rezumat. 

Este unanim acceptat raționamentul conform căruia lipsa unor condiții minime de cazare a persoanelor private de libertate poate duce la încălcarea art. 22 alin. (2) din Constituție. Dreptul la viață și la integritate fizică și psihică reprezintă unul dintre drepturile fundamentale, regăsindu-se în cuprinsul Capitolului II- Drepturi și libertăți fundamentale. Atunci când în discuţie este, de exemplu, protecţia unor astfel de drepturi și libertăți, nivelul de intervenţie trebuie să fie unul cât mai înalt și activ.

 

Cuvinte cheie: contencios penitenciar, excepție de neconstituționalitate, condiții minime de detenție, drepturi și libertăți fundamentale, Curtea Constituțională, recurs, Legea nr. 254/2013.

Sintagma criticată din cuprinsul Legii nr. 254/2013

Art. 48: Cazarea persoanelor condamnate

5) Normele minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor condamnate se stabilesc prin ordin al ministrului justiţiei.

Obiectul litigiului civil

Cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a fost depusă în faza de apel, la Tribunalul Bihor, secția civilă. Obiectul cauzei a fost reprezentat de angajarea răspunderii civile delictuale a Penitenciarului Oradea pentru lipsa condițiilor de detenție. Instanța de fond a reținut, printre altele, incidența prevederilor art. 80 din Legea nr. 254/2013, raportat la art. 48 alin. (5) din același act normativ.

Pentru a respinge cererea de sesizare ca inadmisibilă, tribunalul a stabilit că nu este îndeplinită condiția ca excepția de neconstituționalitate să aibă ca obiect o prevedere legală care are legătură directă cu soluționarea prezentei cauze:

Partea care pretinde încălcarea legii fundamentale trebuie să argumenteze legătura cu cauza a dispozițiilor normative criticate, întrucât doar în ipoteza existenței acestei legături neconstituționalitatea ar determina soluția ce urmează a fi pronunțată de instanța de judecată. Astfel spus, decizia Curții Constituționale a României în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

În acest context, deși în prezenta cauză sunt aplicabile și dispozițiile Legii nr. 254/2013 precum și ale Ordinului Ministrului Justiției nr. 2772/C/2017, ordin care este emis în baza dispozițiilor art. 48 alin. 5 din Legea nr. 254/2013, astfel cum corect a susținut apelantul, instanța a constatat că declararea ca neconstituțional a textului art. 48 alin. 5 din legea anterior menționată nu ar avea nicio influență asupra soluției ce urmează a se pronunța în cauză. [1]

 

Cererea de sesizare a Curții Constituționale

În esență, s-a argumentat că interdicția impusă de art. 22 alin. (2) este absolută; nicio derogare de la dispozițiile sale nu este permisă de Constituție. Ea poate fi citită ca reglementând dreptul oricărei persoane de a nu fi supusă la tortură, la pedepse ori tratamente inumane sau degradante; din moment ce această interdicție este absolută, înseamnă că acest drept apare ca intangibil.

S-au avut în vedere și prevederile art. 1 alin. (5) în raport de art. 53 din Constituție. Sintagma supusă controlului de constituționalitate este contrară acestor norme de rang constitutional de vreme ce norme substanţiale, esenţiale în materia protecţiei individuale, nu sunt reglementate prin lege. 

 

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale este constantă în a sublinia faptul că măsurile administrative cu caracter normativ pot fi emise numai pe baza şi în executarea legii, trebuie să se limiteze strict la actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine normative care să înlocuiască legea. De asemenea, pentru ca restrângerea drepturilor şi a libertăţilor să poate fi justificată, trebuie întrunite cerinţele prevăzute la art. 53 din Constituţie. Or, condițiile minime de cazare la care se referă nu respectă condiţia de a fi prevăzute prin lege.

 

Caracterul lacunar al textului de lege supus controlului de constituţionalitate permite autorităţilor să instituie măsuri pe baza unor criterii ce ţin de oportunitate şi subiectivism, arbitrare, caracteristici ce nu pot constitui fundament al garanţiei unor drepturi şi libertăţi precum dreptul de a nu fi supus torturii și niciunui fel de pedeapsă sau tratament inuman ori degradant. Or, soluţia legislativă criticată lasă unei autorităţi administrative, cum este ministrul justiției, posibilitatea să legifereze şi să restrângă drepturi fundamentale, prin impunerea unor condițiile minime de cazare, acestea putând fi permise doar prin normă primară, şi nu prin acte de reglementare secundară care determină o stare de incertitudine juridică, cu consecinţe prejudiciabile asupra drepturilor persoanelor private de libertate.

 

În Decizia nr. 458/2020, Curtea Constituțională a statuat:

43. Curtea aminteşte însă că, aşa cum a subliniat în jurisprudenţa sa, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Curtea a admis că poate fi dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, dar aceasta nu trebuie să afecteze previzibilitatea. (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 ianuarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013.)

44. Or, dând în sarcina ministrului de resort completarea reglementării referitoare la condiţiile în care persoanele cu boli transmisibile sunt obligate să declare, să urmeze tratament sau să fie internate, precum şi libertatea de a modifica oricând şi fără a respecta anumite limite aceste reglementări, dispoziţiile art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 95/2006 dobândesc un caracter imprevizibil, incert şi dificil de anticipat.

45. Desigur, preluând, mutatis mutandis, raţionamentul expus de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 152 din 6 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 13 mai 2020, paragraful 90, Curtea reţine că o reglementare care se referă la o situaţie excepţională, aşa cum este cea generată de răspândirea iminentă a unei boli transmisibile, trebuie să se bucure de un grad mai sporit de generalitate, întrucât este dificil de anticipat evoluţia concretă a acesteia. Cu toate astea, generalitatea normei primare nu poate fi atenuată prin acte infralegale care să completeze cadrul normativ existent. De aceea, ordinul ministrului sănătăţii, în cazul de faţă, trebuie să cuprindă doar măsurile care organizează executarea dispoziţiilor legale şi particularizează şi adaptează respectivele dispoziţii la situaţia de fapt existentă, fără a se abate (prin modificări sau completări) de la cadrul circumscris prin normele cu putere de lege.

46. Pentru cele mai sus reţinute, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 95/2006 sunt contrare prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, din care derivă condiţiile privind calitatea normei juridice.

47. Efectele viciului de neconstituţionalitate constatat apar însă şi mai pregnante dacă se are în vedere că materia reglementată de art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 95/2006 priveşte măsuri care aduc atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale, aşa cum este internarea obligatorie a persoanelor cu boli transmisibile. [2]

 

În continuare, prin Legea nr. 169/2017[1] pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, legiuitorul primar a stabilit și normat punctual situațiile care au reprezentat cazarea în condiții necorespunzătoare:

Art. 551: Compensarea în cazul cazării în condiţii necorespunzătoare

(3) În sensul prezentului articol, se consideră executare a pedepsei în condiţii necorespunzătoare cazarea în oricare dintre situaţiile următoare:

a) cazarea într-un spaţiu mai mic sau egal cu 4 mp/deţinut, care se calculează, excluzând suprafaţa grupurilor sanitare şi a spaţiilor de depozitare a alimentelor, prin împărţirea suprafeţei totale a camerelor de deţinere la numărul de persoane cazate în camerele respective, indiferent de dotarea spaţiului în cauză;

b) lipsa accesului la activităţi în aer liber;

c) lipsa accesului la lumină naturală sau aer suficient ori disponibilitatea de ventilaţie;

d) lipsa temperaturii adecvate a camerei;

e) lipsa posibilităţii de a folosi toaleta în privat şi de a se respecta normele sanitare de bază, precum şi cerinţele de igienă;

f) existenţa infiltraţiilor, igrasiei şi mucegaiului în pereţii camerelor de detenţie.

Cu alte cuvinte, s-au respectat cerințele instituite de art. 1 alin. (5) în raport de art. 22 alin. (2) din Constituție. Legiuitorul a înțeles că are obligația de a stabili pragul cu privire la condițiile corespunzătoare de cazare a persoanelor private de libertate, orice executare a pedepsei privative sub nivelul acestor condiții stabilite prin lege conducând la aplicabilitatea mecanismului recursului compensatoriu. Aceste prevederi sus precizate au fost abrogate prin Legea nr. 240/2019. [3]

Soluția Curții de Apel Oradea, în judecarea recursului și opinia instanței cu privire la excepția invocată

Împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare s-a formulat recurs, în termenul legal de 48 de ore de la pronunțare. Curtea de Apel a admis calea de atac, reținând:

Criticile recurentului privind soluția instanței de apel de respingere ca inadmisibilă a cererii privind sesizarea Curții Constituționale sunt întemeiate, având în vedere considerentele care urmează.

Astfel cum rezultă din înscrisurile dosarului, obiectul litigiului în cadrul căruia a fost invocată excepția de neconstituționalitate îl reprezintă acțiunea în răspundere civilă delictuală, îndreptată de către recurent împotriva intimatului, ca și consecință a condițiilor de detenție improprii de care a avut parte pe durata încarcerării sale în Penitenciarul Oradea.

În apărarea sa, intimatul a susținut că în sarcina sa nu poate să fie reținută niciun fel de faptă ilicită, care să îi fi adus prejudicii recurentului, arătând că a respectat toate dispozițiile legale privind asigurarea respectării drepturilor acestuia pe durata detenției, făcând în mod expres trimitere, în ceea ce privește respectarea normelor minime de cazare, la dispozițiile Ordinului nr. 1322/C/2017 al Ministrului Justiției, adoptat în temeiul dispozițiilor art. 48 alin. 5 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate.

În motivarea soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizarea Curții Constituționale, instanța de apel a reținut faptul că declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 48 alin. 5 din Legea nr. 254/2013 nu ar avea nicio influență asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în cauză sunt lipsite de fundament, însă, nu a arătat, in concreto, considerentele pentru care a adoptat această concluzie, încheierea recurată nefiind motivată sub acest aspect.

Or, în vederea stabilirii îndeplinirii condițiilor privind admisibilitatea sesizării Curții Constituționale, prima instanță avea obligația de a analiza și de a argumenta, concret, dacă dispozițiile legale vizate de excepția de neconstituționalitate invocată de către recurent au legătură cu soluționarea cauzei, respectiv dacă o eventuală decizie a Curții Constituționale privind declararea neconstituționalității acestor texte de lege ar fi de natură a produce un efect concret asupra desfășurării procesului, dacă ar prezenta utilitate în cadrul rezolvării litigiului dintre părți, ceea ce nu s-a întâmplat în cazul încheierii recurate.

Au fost încălcate, prin urmare, de către instanța de apel, atât dispozițiile art. 425 lit. b) din Codul de procedură civilă, cât și cele ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul obligativității motivării hotărârilor judecătorești, ca și componentă a dreptului la un proces echitabil.

Prin urmare, reținând incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 Cod de procedură civilă, Curtea va admite recursul și va casa hotărârea atacată.

Procedând la rejudecarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, Curtea constată că aceasta nu este contrară prevederilor art. 29 alin. 1,2 și 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, îndeplinind condițiile de admisibilitate prevăzute de lege.

(…)

Or, având în vedere susținerile părților și temeiurile de drept invocate de către acestea în motivarea cererrilor și apărărilor lor, Curtea apreciează că nu poate fi negată relevanța dispoziției legale criticate în soluționarea pe fond a pretențiilor petentului, întrucât, în ipoteza în care excepția ar fi admisă și, pornind de la premisa, susținută de către petent, în sensul că importanța drepturilor vizate ar impune reglementarea condițiilor minme de cazare din penitenciare să fie realizată printr-un act normativ cu forță superioară unui ordin al ministrului, dispoziția legală criticată ari fi declarată neconstituțională, intimatul nu ar mai putea să se prevaleze de prevederile Ordinului nr. 2772/C/2017 în susținerea apărărilor sale privind asigurarea unor condiții corespunzătoare de detenție.

În ceea ce privește opinia Curții asupra excepției invocate, conform art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992, Curtea apreciază că aceasta este neîntemeiată, dispozițiile art. 48 alin. 5 din Legea nr. 254/2013 neaducând atingere nici dispozițiilor art. 1 alin. 5 și nici celor ale art. 22 alin. 2 și ale art. 53 din Constituție.

Prin intermediul art. 48 alin. 5 din Legea nr. 254/2013, în contextul general al reglementării condițiilor de detenție, legiuitorul a stabilit faptul că normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor condamnate se stabilesc prin ordin al ministrului justiției, sens în care a fost adoptat Ordinul nr. 2772/C/2017 al ministrului justiției.

Or, instituirea, prin lege, a sarcinii privind emiterea de către minstrul justiției a unui ordin prin care să fie stabilite norme minime privind cazarea în penitenciare nu este de natură a aduce atingere obligației privind respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, reglementată de art. 1 alin. 5 din Constituție și nici nu are aptitudinea de a aduce atingere dreptului la viață, la integritate fizică și psihică, prevăzut de art. 22 alin.2 din Constituție, în condițiile în care, potrivit pct. 1 și 2 ale art. 6 pct. IV din HG nr. 592/2024 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, coordonarea activității sistemului de probațiune și a sistemului penitenciar, respectiv coordonarea executării pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri privative ori neprivative de libertate, precum și asigurarea condițiilor pentru respectarea drepturilor persoanelor față de care s-au dispus astfel de pedepse sau măsuri se circumscriu principalelor atribuții ale Minsiterului Justiței în domeniul supraveghererii executării pedepselor.

Ordinul ministrului este un act administrativ normativ, deci un act de reglementare secundară care pune în executare un act de reglementare primară, iar dispozițiile a căror neconstituționalitate a fost invocată nu fac altceva decât să abiliteze autoritatea administrativă să organizeze executarea legii, atribuție care, în cazul de față, nu a fost depășită, Ordinul nr. 2772/C/2017 nevizând alte aspecte decât cele privind condițiile minime de cazare a persoanelor private de libertate, limitându-se, așadar, strict la aspectul a cărui punere în executare a fost abilitat emitentul său să o organizeze.

În acest sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 458/2020, în ale cărei considerente s-a reținut faptul că o lege care consacră competența ministrului sănătății de a emite ordine în vederea instituirii unor măsuri --- nu este contrară prevederilor Constituției României, ci constituie o expresie a rolului administrației publice de a asigura executarea legii prin acte emise în regim de putere publică.

Dispozițiile a căror neconstituționalitate a fost invocată nu contravin nici prevederilor art. 53 din Constituția României, acestea neinstituind o restrângere a exercțiului unor drepturi sau libertăți, drepturile și libertățile petentului fiind restricționate potrivit Codului Penal și de procedură penală, ca o consecință a pedepsei aplicate acestuia pentru săvârșirea unor infracțiuni, iar nu prin ordinul emis în aplicarea dispozițiilor art. 48 alin. 5 din Legea nr. 254/2013, ori prin          acest text de lege, care se referă doar la reglementarea condițiilor de cazare din locurile de deținere. [4]

Concluzii

Fără a critica punctul de vedere exprimat de Curtea de Apel Oradea, se impun câteva precizări:

(i) controlul de constituționalitate presupune, în esență, analizarea conformității normei legale criticate cu textul din Constituție presupus a fi încălcat;

(ii) este irelevant, în controlul de constituționalitate dacă ordinul de ministru respectă sau nu limitele legii în baza căruia a fost emis; cu alte cuvinte, chiar dacă actul administrativ normativ ar depăși cadrul legal, problema ar fi în sfera nelegalității și nu a neconstituționalității;

Cu referire la această cerere de sesizare a Curții, au existat și există unele îngrijorări în sistemele penitenciar și judiciar. Înțelegem miza aflată în joc, la fel cum, conștientizăm faptul că sunt mici șansele pentru ca excepția promovată să fie admisă.

Cu toate acestea, așteptăm decizia instanței de contencios constituțional și motivarea acesteia.

 

[1] Încheierea civilă din 7 aprilie 2025, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția civilă, în dosarul nr. 19282/271/2022, nepublicată;

[2] Decizia 458/2020 [A] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi ale art. 8 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 11/2020 privind stocurile de urgenţă medicală, precum şi unele măsuri aferente instituirii carantinei, Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 581 din data de 2 iulie 2020;

[3] Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 1028 din data de 20 decembrie 2019;

[4] Decizia civilă nr. 145/R/2025 din 19 iunie 2025 a Curții de apel Oradea, secția civilă, pronunțată în dosarul nr. 19282/271/2022/a1, nepublicată;

« Înapoi