« Înapoi

Cu referire la caracterul specific al interpretării normelor legale, considerăm că teoria generală a interpretării legilor îşi va găsi aplicare şi în materia contenciosului penitenciar, chiar dacă se

poate vorbi de reguli speciale în fiecare ramură a dreptului, inclusiv în aceasta din prezentul material.

Există principii generale ale interpretării comune tuturor ramurilor dreptului. Totuși, nu trebuie ignorat faptul că „interpretarea se cere a fi efectuată subjectum materiam, adică în conformitate cu cadrul în care este pusă dispoziţia respectivă, cu instituţia juridică şi cu ramura de drept unde aceasta se găseşte.” [1]

În acord cu doctrina, cele mai generale principii de interpretare sunt principiul interpretării efective, respectiv principiul strictei interpretări. Ultima, este intim legată de principiul legalității și obligă interpretul la respectarea literei legii și a voinței legiuitorului.

Principiul interpretării efective presupune și interpretarea evolutivă. Altfel spus, interpretul abordează norma în lumina realităților cotidiene.

Legea nr. 254/2013 a fost promulgată în luna august 2013 și se prezintă ca depășită, în raport de toate exigențele prezente în planul executării măsurilor și pedepselor privative de libertate. Legiuitorul înțelege acest aspect, însă, până în prezent, nu este dispus să modifice substanțial legea organică în materie sau, mai adecvat, să abroge actuala reglementare și să adopte una nouă.

În raport de competența materială, judecătorul de supraveghere a privării de libertate nu poate crea noi drepturi pentru deținut și nici nu se poate pronunța, într-un control de legalitate, în privința eventualelor ingerințe în exercitarea altor drepturi recunoscute acestuia prin alte norme legale, chiar și în ipoteza în care ingerința vine din partea unității penitenciare.  Judecătorul de supraveghere este ținut să analizeze doar legalitatea măsurilor administrației pe terenul exercitării drepturilor din Capitolul V din Legea nr. 254/2013.

La fel ca în cazul actelor normative superioare (Convenția, Carta, Constituția), credem că și legea de executare a măsurilor și pedepselor privative de libertate trebuie privită ca un instrument viu. Acest deziderat nu poate fi atins decât dacă interpretăm în sens evolutiv dispozițiile pe care le conține. Cu alte cuvinte, realitatea socială, chiar și în materia contenciosului penitenciar, este alta față de acum 10 ani, moment la care legiuitorul a introdus Legea nr. 254/2013.

Pentru a ne face înțeleși, vom prezenta un exemplu punctual cu privire la diferențele dintre cele două principii de interpretare a textelor legale și efectele pe care le pot produce.

Preliminar, Legea nr. 254/2013 recunoaște un drept la viață privată a persoanei încarcerate, cu diferite nuanțări și limitări, în cuprinsul prevederilor art. 63- dreptul la corespondență, art. 65- dreptul la comunicări online, art. 68- dreptul la vizite și la informarea privind situațiile familiale deosebite, art. 69- dreptul la vizită intimă, art. 75- dreptul la încheierea căsătoriei. În niciunul dintre aceste texte legale, nu se recunoaște deținutului dreptul de a participa la înhumarea unei rude apropiate.

Este prevăzută o asemenea posibilitate, în cuprinsul art. 99 din lege, însă discutăm despre cel mult o vocație a acestuia, regimul juridic fiind cel al unei recompense:

Art. 99: Permisiunea de ieşire din penitenciar

(1)Permisiunea de ieşire din penitenciar poate fi acordată, în condiţiile art. 98, în următoarele cazuri:

e)participarea persoanei condamnate la înhumarea soţului sau soţiei, unui copil, părinte, frate sau soră ori bunic sau bunică.  

Problema este că dispozițiile art. 99 din Legea nr. 254/2013 fac trimitere la cele ale art. 98, în care legiuitorul a prevăzut că aceste recompense se acordă printr-o procedură stabilită prin decizie a directorului general A.N.P. Ca majoritatea actelor administrative normative, această decizie complică așa de mult aspectele, încât, practic, într-o situație în care decedează o rudă a deținutului, nu se pot epuiza pașii prevăzuți de această decizie, în timp util, pentru a se putea acorda permisiunea de părăsire a penitenciarului, sub forma unei recompense.

Ca o consecință directă și, aplicând principiul strictei interpretări a legii, unitățile penitenciare nu au permis participarea deținuților aflați în asemenea situații, la înhumarea celor dragi. S-au formulat plângeri la judecătorii de supraveghere, care, aplicând aceeași interpretare, au respins acțiunile, soluțiile fiind confirmate de către instanțele de judecată din cadrul judecătoriilor, în controlul judiciar.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, sesizată în final, a avut cu totul o altă părere, în această materie. Instanța de contencios a drepturilor omului a înțeles că legea de executare din România este deficitară și sub acest aspect, însă a statuat că dispozițiile art. 8 din Convenție rămân aplicabile persoanelor încarcerate. Deoarece Curtea garantează drepturi concrete și efective, nicidecum teoretice și iluzorii, Statul român a fost condamnat în numeroase astfel de cauze, fiind obligat la plata unor daune morale deloc simbolice. În considerentele hotărârilor CtEDO din astfel de cauze, se reține că art. 8 este respectat și dacă deținutul este prezentat, sub o escortă proporționată, la înhumarea celui drag, statul nefiind obligat la acordarea unei permisii de părăsire efectivă a unității penitenciare.

Acum, dacă analizăm gramatical prevederile Legii nr. 254/2013, vom observa că legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul acestora o asemenea posibilitate. Altfel spus, dacă aplicăm principiul strictei interpretări a normelor legale, o prezentare sub escortă a deținutului, la înhumarea unei rude, nu ar fi legală.

În schimb, dacă alegem să interpretăm evolutiv legea, dată fiind și jurisprudența CtEDO în materie, demersul se prezintă legal.

Este doar o ipoteză în care este mai adecvată aplicarea intepretării evolutive a normelor legale și care rămâne în interiorul limitelor principiului legalității.

 

[1]  Gh. Mihai, Fundamentele dreptului, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 490.

« Înapoi