De ce nu pot reprezenta un demers obligatoriu programele de studii universitare
Am întâlnit recent o situație în care, cu ocazia reanalizării deținutului de către Comisia pentru stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, în raportul întocmit, participarea la programe de studii universitare era confundată cu un demers obligatoriu, cu caracter specific.
În cele ce urmează, voi explica de ce programele și activitățile educative, de asistență socială și asistență psihologică se deosebesc de programele de studii universitare.
I. Aspecte introductive de rang constituțional și convențional.
Constituția României, în titlul II- „Drepturile, libertățile fundamentale, reglementează prin art. 32- „Dreptul la învățătură” potrivit căruia:
„(1) Dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și perfecționare.”
Despre dreptul la instruire din cuprinsul Convenției, Curtea Constituțională a statuat:
„Astfel, potrivit art. 2 prima teză din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Protocolul 1), dreptul la instruire, ca drept social, este conceput și în beneficiul altor membrii ai societății, nu numai copiilor și tinerilor, și este garantat <<oricărei persoane>>”. Cu alte cuvinte, orice persoană aflată sub jurisdicția unui stat contractant poate fi beneficiara acestui drept, indiferent de situația juridică în care se găsește pe teritoriul acelui stat.
Pe de altă parte, statele contractante au și o obligație pozitivă privitoare la sistemul de învățământ existent, și anume de a asigura accesul egal și nediscriminatoriu al oricărei persoane la formele de învățământ existente. În acest sens, instanța de la Strasbourg a statuat că, în general, deținuții continuă să se bucure de toate drepturile și libertățile garantate de Convenție, mai puțin dreptul la libertate, atunci când detenția este dispusă în mod legal, intră în mod expres în domeniul de aplicare a articolului 5 din Convenție (a se vedea Hotărârea din 27 mai 2014, pronunțată în cauza Velyo împotriva Bulgariei, parag.30). Totodată, a mai reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în paragraful 33 al hotărârii mai sus menționate, că educația este o activitate complexă din punct de vedere organizațional și a cărei funcționare este costisitoare, în timp ce resursele pe care autoritățile le pot aloca acesteia sunt în mod necesar limitate. Este, de asemenea, adevărat că atunci când hotărăște asupra modalității de reglementare a accesului la instruire, un stat trebuie să găsească un echilibru între, pe de o parte, nevoile educaționale ale celor aflați sub jurisdicția sa și, pe de altă parte, capacitatea limitată de a-i integra. Totuși, Curtea nu poate trece cu vederea faptul că, spre deosebire de alte servicii publice, educația este un drept care se bucură de o protecție directă, în temeiul Convenției. Este de asemenea un tip foarte special de serviciu public, de care beneficiază, în mod direct, nu doar cei care îl folosesc, ci servește de asemenea unei funcții sociale mai largi.
Într-adevăr, Curtea a avut deja ocazia să sublinieze că <<într-o societate democratică, dreptul la instruire... este indispensabil în promovarea drepturilor omului [și] joacă un rol fundamental>> (a se vedea, mutatis mutandis, Panomaryovici împotriva Bulgariei, nr. 5335/05, parag. 55).”[1]
II. Legea nr. 254/2013.
În cuprinsul Titlului III, Capitolul V din lege regăsim Drepturile persoanelor condamnate, art.79 recunoscând dreptul la învățământ. Conform textului legal „persoanele condamnate pot participa, în funcție de posibilitățile penitenciarului, la cursuri de instruire școlară sau universitare.”
În ceea ce privește sintagma „în funcție de posibilitățile penitenciarului” din cuprinsul art.79, așteptăm cu interes soluția Curții Constituționale privind excepția de neconstituționalitate trimisă de Judecătoria Oradea încă din anul 2020.
Mai prezintă relevanță expunerii și prevederile art. 91- Accesul la programe de studii universitare, alin(3) conform cărora: „Cheltuielile aferente accesului și participării la programele de studii universitare sunt suportate de persoanele condamnate sau de alte persoane fizice sau juridice.”
În continuare, Capitolul VII din Legea nr. 254/2013 este rezervat activităților educative, de asistență psihologică și asistență socială, instruirea școlară, învățământul universitar și formarea profesională a persoanelor condamnate.
În acord cu prevederile art. 89 din lege:
„(1) Activitățile educative, de asistență psihologică și asistență socială se organizează în fiecare penitenciar și au ca scop reintegrarea socială a persoanelor condamnate.
(2) Activitățile prevăzute la alin(1) se desfășoară cu un număr corespunzător de specialiști: educatori, preoți, agenți tehnici, monitori sportivi, precum și psihologi și asistenți sociali.”
Văzând textele de lege incidente, este evident faptul că cele două clase de instruire se deosebesc semnificativ. În timp ce legiuitorul a înțeles să recunoască pentru persoanele condamnate un drept de a urma programe de cursuri universitare, activitățile educative, de asistență psihologică și asistență socială se prezintă ca o obligație a unităților penitenciare, parte a procesului de resocializare a deținuților.
III. Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013. Conținutul activităților educative, de asistență psihologică și asistență socială.
Conform art. 187 din Regulament alin(3): „demersurile educative, de asistență psihologică și asistență socială se desfășoară individual sau colectiv, fiind structurate în programe și activități de tip obligatoriu, opțional sau facultativ.”
De asemenea, sunt importante și alineatele următoare din cuprinsul art. 187:
„(4) Programele și activitățile obligatorii desfășurate cu deținuții se aprobă de către comisia prevăzută la art. 32 din Lege.
(5) Refuzul de participare la programele și activitățile prevăzute în Planul individualizat de evaluare și intervenție terapeutică se consemnează într-un proces verbal care se depune la dosarul individual, fiind avut în vedere la evaluarea conduitei deținutului și a eforturilor depuse în cadrul activităților de reintegrare socială.
(6) În situația prevăzută de alin(5), dispozițiile art. 174 alin(9) se aplică în mod corespunzător.”
Art. 174 din Regulament prevede:
„(8) În situația refuzului de a munci, comisia prevăzută la alin(1) întocmește un proces- verbal care se depune la dosarul individual, fiind avut în vedere la evaluarea conduitei deținutului și a eforturilor depuse în cadrul muncii prestate.
(9) Procesul-verbal prevăzut la alin(8) este avut în vedere la analiza efectuată în vederea schimbării regimului de executare de către comisia prevăzută de art. 32 din Lege, comisia prevăzută la art. 98 alin(2) din Lege, precum și în cazul comisiei pentru liberare condiționată.”
IV. Adunăm și scădem.
Dacă e să admitem ipoteza conform căreia dreptul exercitat de a urma programe de studii universitare reprezintă un demers obligatoriu, atunci și în lumina celor expuse supra, am fi obligați să admitem că renunțarea la exercitarea dreptului de către persoana condamnată s-ar menționa în respectivul proces-verbal. De acesta din urmă s-ar ține cont la schimbarea regimului de executare a pedepsei precum și în cadrul comisiei pentru liberare condiționată.
Cu alte cuvinte, deținutul ar fi sancționat pentru alegerea de a nu își mai exercita dreptul privind urmarea programelor de studii universitare. Ori, la fel, ar fi sancționat în varianta în care ar dori să continue exercitarea dreptului, însă nu și-ar mai permite această cheltuială, de a achita taxele universitare.
Evident, astfel de soluții nu ar fi echitabile.
V. Concluzii.
Este adevărat că art. 79 din Legea nr. 254/2013 prevede că dreptul la învățământ al persoanelor condamnate se realizează și „ținându-se cont de nevoile prioritare de intervenție identificate” însă, este la fel de adevărat că, o dată identificată nevoia de a urma programe de cursuri universitare, dreptul NU se transformă într-un demers obligatoriu.
Spre exemplu, comisia prevăzută la art. 32 din lege nu se poate pronunța cu privire la decizia persoanei condamnate de a urma programe de cursuri universitare. În schimb, are competența și obligația de a aproba programele și activitățile obligatorii.
Așa fiind, cele două noțiuni rămân distincte, chiar dacă ambele se pot regăsi, în urma concluziilor evaluării persoanei condamnate, în cuprinsul Planului individualizat de evaluare și intervenție educativă și terapeutică.
[1] Decizia nr. 582/2018 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. nr. 923 din 01.11.2018, opinia separată, parag. 32.
