Despre legea penală mai favorabilă. Scurte comentarii pe marginea Deciziei Curții Constituționale Nr. 242/2021
Rezumat
Prezentul articol discută o problemă actuală și în același timp controversată în lumea juridică românească: disputa dintre Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de-o parte, și Curtea Constituțională a României, pe de altă parte, în privința modului de aplicare a recursului compensatoriu. Vom încerca să oferim o perspectivă constituțională și a protecției drepturilor omului asupra problemei în dezbatere prin prisma principiilor statului de drept, al securității raporturilor juridice și al coerenței jurisprudențiale.
Cuvinte-cheie: recurs compensatoriu, noțiunea de lege, intenția legiuitorului, securitatea raporturilor juridice, previzibilitate.
I. Aspecte introductive
Prin Decizia nr. 242/2021, Curtea Constituțională a admis (sesizarea) excepția de neconstituționalitate ridicată de Judecătoria Sectorului 5 București - Secția penală și a constatat că dispozițiile art. 551 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt neconstituționale.[1]
[1] Pronunțată în ședința din 8 aprilie 2021, publicată în M.Of. cu nr. 677 din data de 8 iulie 2021.
Pentru a dispune o astfel de soluție, Curtea a concluzionat că interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prevederilor art. 551 din Legea nr. 254/2013 determină o aplicare retroactivă a unei norme care nu are natura juridică a unei legi penale de drept substanțial sau material, cu încălcarea prevederilor constituționale ale art. 15 alin (2).
Deși criticabilă din mai multe puncte de vedere (spre exemplu, după publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 242/2021, aplicarea dispozițiilor art. 55 1 din Legea nr.252/2013 nu mai poate reprezenta o cauză de micșorare a pedepsei circumscrisă obiectului contestației la executare prev. de art. 598 alin. 1 lit. d Cod procedură penală, ci doar o cauză care determină calculul pedepsei executate, incidentă în materia liberărilor condiționate), vom rezuma comentariile doar cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție.
II. Recursul compensatoriu
În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CtEDO) a sancționat România pentru condițiile necorespunzătoare de detenție, momentul de referință fiind reprezentat de hotărârea-pilot în Cauza Rezmiveș și alții împotriva României pronunțată de CtEDO în luna aprilie 2017.[2]
[2] Cauza Rezmiveș și alții împotriva României (cererile nr. 61467/12 nr. 39516/13, nr. 4823/13, nr. 68191/13) Hotărârea din 25 aprilie 2017.
Judecătorii Curții au opinat că este în sarcina exclusivă a statului român responsabilitatea de a identifica și aplica un set de măsuri pentru a reduce supraocuparea penitenciarelor, îmbunătățind în același timp condițiile materiale de detenție. Totodată, Curtea a pus accentul asupra căilor de atac preventive și compensatorii, pornind de la dezideratul că acestea „trebuie să coexiste și să se completeze.”[3]
[3] Ibidem.
CtEDO distingea astfel două situații diferite, care necesită măsuri specifice. Pe de o parte, judecătorii Curții au reiterat că, în situațiile în care persoanele private de libertate execută pedeapsa în condiții necorespunzătoare, „cea mai bună măsură de reparație posibilă este încetarea imediată a încălcării dreptului de a nu fi supus unor tratamente inumane și degradate.”[4] Pe de altă parte, instanța europeană de contencios a drepturilor omului a indemnat statul român să instituie o cale de atac compensatorie, prin care să ofere persoanelor cărora le-a fost încălcat dreptul la demnitate „o reparație pentru încălcarea suferită.”[5]
[4] Ibidem.
[5] Ibidem.
Această recomandare s-a întemeiat pe însăși inițiativa legislativă a Guvernului privind reducerea pedepsei, judecătorii CtEDO atrăgând atenția asupra necesității acordării în mod explicit a unor măsuri compensatorii, cu un impact măsurabil asupra cuantumului pedepsei, pentru a repara încălcarea art. 3 din Convenție. Tot Curtea Europeană a instituit un termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, perioadă în care Guvernul român să adopte, în urma colaborării cu Comitetul de Miniștri, un calendar clar pentru punerea în aplicare a măsurilor generale corespunzătoare.
În acest context, prin Decretul nr. 634 din 14 iulie 2017 Președintele României a promulgat Legea nr. 169/2017 privind modificarea și completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare, în cursul procesului penal.[6]
[6] Publicat în M. Oficial al României, Partea I, nr. 596 din 25.07.2017.
Dispozițiile cele mai relevante ale recursului compensatoriu își aveau sediul materiei în cuprinsul art. 551 alin (1) și alin (8).
Astfel:
„(1) La calcularea pedepsei executate efectiv se are in vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, și executarea pedepsei în condiții necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiții necorespunzătoare, chiar dacă acestea nu au fost consecutive, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată.
(8) Perioada pentru care se acordă zilele considerate ca executate în compensarea cazării în condiții necorespunzătoare se calculează începând cu 24 iulie 2012.”[7]
[7] Legea nr. 254/201, cu completările și modificările ulterioare, publicată în M.Of. nr. 537 din 13 iulie 2013.
Este de notorietate faptul că beneficiul recursului compensatoriu a fost abrogat prin Legea nr. 240/2019 din 19 decembrie 2019.[8]
[8] Publicată în M.Oficial nr. 1028 din 20 decembrie 2019.
III. Dispozițiile din legi și ordonanțe, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție (RIL/HP), pot constitui obiect al controlului de constituționalitate.
Sunt admisibile excepțiile de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile legale în interpretarea dată de către Înalta curte de Casație și Justiție, Curtea având competența de a se pronunța pe fondul acesteia.[9]
[9] Deciziile nr. 202 din 18 aprilie 2013 și nr. 212 din 29 aprilie 2013 (M.Of. al României, Partea I nr. 365 din 19 iunie 2013 și nr. 371 din 21 iunie 2013).
Astfel, cum s-a subliniat și în doctrina de specialitate, totdeauna „trebuie să se distingă între textul legal interpretat și interpretarea acestuia de către instanța supremă [10]: pe calea interpretării lui, acel text legal nu este sustras astfel controlului de constituționalitate, însă „interpretarea propriu-zisă nu poate face obiectul acestui control, întrucât, evident, interpretarea, indiferent de forma pe care o îmbracă, nu se finalizează prin crearea unei norme juridice generale. Controlul de constituționalitate se realizează pentru că unui anumit text legal i s-a impus un sens contrat unor dispoziții din Legea fundamentală.”[11]
[10] Tudorel Toader, Marieta Safta Curs de contencios constituțional Editura Hamangiu 2017, pag. 234.
[11] I. Deleanu. Dialogul între judecător constituțional și judecătorul comun, Pandectele Române, nr. 12/2013, pag. 19-39.
Prezintă relevanță și considerentele referitoare la delimitările de competență și efectele actelor pe care le pronunță cele două instanțe în exercitarea atribuțiilor lor, dezvoltate în Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013 a Curții Constituționale a României:
„Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența constituțională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.
Așadar, competența Înaltei Curți de Casație și Justiție privind soluționarea recursului în interesul legii este dublu circumstanțiată - numai cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a legii și numai cu privire la celelalte instanțe judecătorești.
Curtea Constituțională decide asupra constituționalității legilor, în timp ce Înalta Curte de Casație și Justiție decide asupra modului de interpretare și aplicare a conținutului normelor juridice. Pe de altă parte, prin efectele produse, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii potrivit art. 147 alin (4) din Constituție, inclusiv pentru legiuitor, în timp ce deciziile pronunțate pe calea recursului în interesul legii se adresează judecătorului de la instanțele judecătorești.”[12]
[12] Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013 referitoare la excepția de neconstituționalitate a disp. art. 414 alin (4) din C.P.P, M.Oficial al României Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013.
IV. Decizia nr. 7 din 26 aprilie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Sesizarea a fost formulată de Curtea de Apel București - Secția a II-a penală, care a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „în interpretarea dispozițiilor art.551/ din Legea nr. 254/2013, pentru determinarea restului de pedeapsă neexecutat în vederea aplicării tratamentului sancționator de la art. 104 alin (2) coroborat cu art. 43 alin (1) din Codul penal, trebuie recalculată, începând cu data de 24.07.2012, perioada executată efectiv din pedeapsa din executarea căreia inculpatul a fost eliberat condiționat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 (prin considerarea ca executate, suplimentar, a 6 zile din pedeapsa aplicată pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiții necorespunzătoare), cu efectul micșorării restului rămas neexecutat din pedeapsa anterioară.”
Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că, în absența unei temei legal, persoanele liberate condiționat anterior momentului intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 nu pot fi excluse din sfera de aplicare a disp. art. 551 alin (1) și (8) din Legea nr. 254/2013, în ipoteza în care sunt incidente disp. art. 104 alin (2) din Codul penal privatoare la revocarea liberării condiționate.
Înalta Curte a statuat că „în acest sens se remarcă faptul că, în forma inițială a proiectului legii, aprobată de Guvern, dispozițiile privitoare la măsura compensatorie erau incluse în capitolul consacrat liberării condiționate din Legea nr. 254/2013, iar inițiatorul restrângea în mod explicit aplicabilitatea acestor dispoziții la instituția liberării condiționate.
Modificările operate ulterior de legiuitor asupra formei inițiale a proiectului, prin eliminarea reglementării măsurii reglementării măsurii compensatorii din capitolul consacrat liberării condiționate și includerea acestei reglementări în capitolul destinat condițiilor de detenție , dar mai ales prin eliminarea referirii la liberarea condiționată, reflectă voința acestuia de a nu restrânge aplicabilitatea dispozițiilor art. 551 alin (1) și (8) din Legea nr. 254/2013 la persoanele private de libertate aflate în executarea pedepsei închisorii, care au vocația de a beneficia de liberarea condiționată ulterior intrării în vigoare a legii menționate.
Așadar, excluderea persoanelor liberate condiționat anterior, din sfera de aplicare a disp. art. 551/ alin (1) și (8) din Legea nr. 254/2013, atunci când devin incidente dispozițiilor în materia revocării liberării condiționate, ar contraveni voinței legiuitorului, care rezultă din evoluția procesului legislativ.
Ca atare, aplicând disp. art. 551 alin (1) și (8) din Legea nr. 254/2013, instanța de judecată trebuie să recalculeze partea executată efectiv din durata pedepsei închisorii, considerând executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiții necorespunzătoare începând cu 24 iulie 2012.”[13]
[13] Decizia nr. 7 a /ICCJ din 26 aprilie 2018, publicată in M.Oficial al României Partea I, nr.548 din 02 iulie 2018.
Pentru aceste considerente Înalta Curte de Casație și Justiție a admis sesizarea.
V. Noțiunea de „lege penală”
În cuprinsul Deciziei nr. 242/2021 Curtea Constituțională reține astfel:
”66. Prin urmare, realizând o analiză de ansamblu a acestor criterii, Curtea apreciază că dispozițiile art.551 din Legea nr. 254/2013 nu reprezintă o normă de drept material, ci o normă care reglementează în materia executării pedepselor, astfel că principiul aplicării legii penale mai favorabile, consacrat de art. 15 alin (2) din Constituție, nu poate fi aplicat prin raportare la norma de lege criticată.”
Premeditat, Curtea își încalcă propria jurisprudență, relativ recentă în materie. Astfel, în cuprinsul Deciziei nr. 651/2018[14] instanța de contencios constituțional a statuat:
„40. În plus, Curtea reține că doar legea adoptată de Parlament în condițiile art. 73 alin (3) lit. h) din Constituție, potrivit căruia <<Prin lege organică se reglementează [..] infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora>> poate constitui temei al incidenței art.4 din Codul penal cât și a art. 595 alin(1) din Codul de procedură penală.
42. Așa fiind, din cele de mai sus rezultă că, în sensul dispozițiilor art. 4 din Codul penal și art. 595 alin (1) din Codul de procedură penală, prin <<lege>> se înțelege doar un act al autorității legiuitoare, primare (Parlamentul) sau delegate (Guvernul).”
[14] Publicată in M.Oficial al României sub nr.1083 din 20 decembrie 2018,
Or, Legea nr. 254/2013 reprezintă o lege organică ce normează în materia executării pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. De altfel, art.1 din Legea nr. 254/2013 evocă:
„Executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate se realizează în conformitate cu dispozițiile Codului penal, ale Codului de procedură penală și ale prezentei legi.”
Dreptul execuțional penal este constituit dintr-un ansamblu de norme care reglementează domeniul executării sancțiunilor de drept penal. Normele de drept execuțional penal se regăsesc în tratate și convenții internaționale cu privire la executarea sancțiunilor penale, în Constituția României, în Codul penal și de procedură penală, în legile privind executarea pedepselor neprivative și privative de libertate, Legea probațiunii, în unele legi speciale.
„Cea mai profundă legătură a științei dreptului execuțional cu o altă știință penală se realizează în întrepătrunderea cu dreptul penal.”[15]
[15] Ioan Chiș, Alexandru Bogdan Chiș, Executarea sancțiunilor penale, Editura Universul Juridic ed. a II-a, 2021, pag.144.
Potrivit art. 173 Cod penal, prin lege penală se înțelege orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege. Din acest text rezultă că au natura de izvor de drept penal acele acte care instituie norme cu putere de lege. Prin normă se înțelege o regulă de conduită cu caracter general și impersonal, o regulă caracterizată prin tipicitate și obligativitate.
Are acest caracter ”o regulă care nu este emisă în considerarea unui caz individual, ci care, impersonală, se aplică în mod obligatoriu tuturor conduitelor și subiecților din domeniul în care intervine.”[16]
[16] G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L. V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F. M. Vasile Codul Penal. Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck 2014.
Articolul 15 alin (2) din Constituția României consacră principiul legii penale mai favorabile: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.”
Cu alte cuvinte, norma de rang constituțional nu distinge pe categorii de legi penale (de ordin material ori substanțial) cum, eronat apreciază Curtea Constituțională.
La fel de relevant este faptul că, în jurisprudența sa în materie, Curtea a recunoscut principiul legii penale mai favorabile ca aplicabil dispozițiilor art. 551 din Legea nr. 254/2013. Chemată să se pronunțe asupra constituționalității normei Curtea Constituțională a statuat: „Data intrării în vigoare a unei legi nu se confundă cu termenele fixate în cuprinsul aceleiași legi pentru realizarea unor acte sau adoptarea unor măsuri, sens în care, în absența intrării în vigoare a legii, nu ar fi posibile reglementările referitoare la modalitatea de punere în aplicare a dispozițiilor sale. Împrejurarea că, potrivit art. 551 alin (8) din Legea nr. 254/2013 <<perioada pentru care se acordă zile considerate ca executate în compensarea cazării în condiții necorespunzătoare se calculează începând cu 24 iulie 2012>> nu este de natură a afecta dispozițiile constituționale invocate, întrucât măsurile compensatorii, deși prin natura lor au în vedere o perioadă trecută/ anterioară, devin aplicabile pentru viitor.”[17]
[17] Decizia CCR nr. 760/2019, publicată în M.Oficial cu nr.295 din 8 aprilie 2020.
VI. Concluzii
Prezenta decizie a Curții Constituționale reprezintă o depășire a propriei competențe, din mai multe puncte de vedere: a reinterpretat și chiar a schimbat intenția legiuitorului în materia recursului compensatoriu, a declarat direct neconstituționalitatea unei hotărâri judecătorești și a constituționalizat opinii doctrine depășite din jurisprudența CtEDO.
Dreptul intern este neclar în privința raportărilor dintre controlul de constituționalitate, dezlegarea unei probleme de drept de către ICCJ și controlul de convenționalitate pe care îl pot exercita instanțele judecătorești în baza art. 20 din Constituție. În aplicarea Constituției, aspectele sunt clare: aparent, are prioritate controlul de constituționalitate însă este neclar, cel puțin practic, cine are competența de a realiza controlul de convenționalitate al aplicarii si interpretarii dispozițiilor constituționale. La nivel teoretic, orice instanță și cu atât mai mult ICCJ într-o hotărâre prealabilă poate efectua un astfel de control.
În speța de față, CCR și-a arogat, nejustificat, monopolul interpretării Constituției și legii, inclusiv în raport cu CtEDO, ceea ce contravine art. 20 din Constituție.
Și totuși, de ce a acționat astfel Curtea? Răspunsul este simplu. Decizia instanței de contencios constituțional vine să limiteze puținele efecte pe care Legea nr. 169/2017 le mai producea în instanțele interne.
Zsolt Erli
Bibliografie
1. Decizia nr. 242/2021 a CCR M. Of. nr 677 din 8 iulie 2021;
2. Cauza Rezmiveș și alții împotriva României, Hotărârea din 25 aprilie 2017;
3. Ibidem;
4. Ibidem;
5. Ibidem;
6. Legea nr. 169/2017, M.Of. nr. 596 din 25.07.2017;
7. Legea nr. 254/2013, M.Of. nr. 537 din 13 iulie 2013;
8. Legea nr. 240/2019, M.Of. nr. 1028 din 20 decembrie 2019;
9. Deciziile CCR nr. 202 din 18 aprilie 2013 și nr. 212 din 29 aprilie 2013 (M.Of. nr. 365 din 19 iunie 2013 și nr. 371 din 21 iunie 2013);
10. Tudorel Toader, Marieta Salta, Curs de contencios constituțional, Editura Hamangiu 2017;
11. I. Deleanu. Dialogul între judecătorul constituțional și judecătorul comun, Pandectele Române, nr. 12/2013;
12. Decizia CCR nr. 206/2013 M.Of. nr. 350 din 13 iunie 2013;
13. Decizia nr. 7 a ICCJ din 26 aprilie 2018, M. Of. nr. 548 din 2 iulie 2018;
14. Decizia CCR nr. 651/2018 M. Of. nr. 1083 din 20 decembrie 2018;
15. Ion Chiș, Alexandru Bogdan Chiș, Executarea sancțiunilor penale, Editura Universul Juridic, ediția a II-a 2021;
16. G. Bodoranca, V. Cioclei, I. Kuglay, L. V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F. M. Vasile. Codul Penal Comentoriu pe articole, Editura C.H.Beck 2014;
17. Decizia CCR nr. 760/2019 M. Of nr. 295 din 8 aprilie 2020.
