1. Aspecte introductive.

Prezentul material își propune să analizeze limitele de care se bucură judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în controlul de legalitate realizat cu ocazia soluționării unei plângeri formulate de către persoana condamnată, pe terenul exercitării drepturilor recunoscute de Legea nr. 254/2013.

Instituția judecătorului de supraveghere este definită de următoarele texte legale:

Art. 9: Activitatea judecătorului de supraveghere a privării de libertate

(1)Judecătorul de supraveghere a privării de libertate supraveghează şi controlează asigurarea legalităţii în executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, prin exercitarea atribuţiilor stabilite prin prezenta lege. Pe durata exercitării atribuţiilor privind supravegherea executării pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, judecătorii nu pot desfăşura alte activităţi la instanţa din cadrul căreia au fost desemnaţi.

(2)Judecătorul de supraveghere a privării de libertate exercită următoarele atribuţii

administrative şi administrativ-jurisdicţionale:

a)soluţionează plângerile deţinuţilor privind exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege;

3)Atribuţiile administrativ-jurisdicţionale se exercită în cadrul procedurilor speciale prevăzute în

prezenta lege şi se finalizează printr-un act administrativ-jurisdicţional, denumit încheiere.

(4)În exercitarea atribuţiilor sale, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate audia orice persoană, poate solicita informaţii ori înscrisuri de la administraţia locului de deţinere, poate face verificări la faţa locului şi are acces la dosarul individual al deţinuţilor, la evidenţe şi orice alte înscrisuri sau înregistrări necesare pentru exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege.

(5)Încheierile judecătorului de supraveghere a privării de libertate devenite executorii, precum şi

dispoziţiile scrise date administraţiei locului de deţinere în procedura refuzului de hrană, potrivit legii, sunt obligatorii.

Apoi, în cuprinsul Capitolului V din lege, sunt normate drepturile recunoscute de legiuitorul primar persoanelor private de libertate.

CAPITOLUL V:Drepturile persoanelor condamnate

Art. 56: Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate

(1)Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate nu poate fi îngrădită decât în limitele şi în

condiţiile prevăzute de Constituţie şi lege.

(2)Împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate

de către administraţia penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoştinţă de măsura luată.

Considerăm că dreptul de a sesiza judecătorul de supraveghere a privării de libertate este un drept de ordin procesual, aflat la dispoziția persoanelor încarcerate.

1. Starea de fapt ce a condus la sesizarea judecătorului de supraveghere.

Persoana condamnată, în exercitarea dreptului de a urma programe de studii universitare (sediul materiei – art. 79 și art. 91 din Legea nr. 254/2013), student înscris la învățământ la distanță, nivel de licență, a fost constrâns să achite în avans costurile de escortare și transportare, de la penitenciar și sediul facultății, cu ocazia susținerii examenelor de evaluare sumativă.

În termenul legal de 10 zile, acesta a sesizat, prin plângere, judecătorul de supraveghere a privării de libertate, invocând încălcarea directă a prevederilor art. 70 din Legea nr. 254/2013 (dreptul de a primi și a deține bunuri, inclusiv sume de bani). În motivarea de drept a petiției, autorul a invocat și prevederile Legii nr. 351/2018 privind finanțarea activității Administrației Naționale a Penitenciarelor și a unităților subordonate. În cuprinsul acestei legi, se precizează faptul că unitățile penitenicare pot presta, contra cost, servicii de transportare către terți, însă nu și față de persoanele private de libertate. Aceste dispoziții sunt corelate cu prevederile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 254/2013, conform cărora costurile privind transportarea deținuților sunt suportate de Administrația Națională a Penitenciarelor, unitățile penitenciare și autoritatea care efectuează aceste transferuri. Prezentul studiu nu își propune să analizeze dacă măsura unităților penitenciare, de a factura și încasa servicii de escortare și transportare, este una legală sau nu. Cu privire la aceste aspecte, vom reveni și vom dedica o serie întreagă de articole în care vom motiva punctul nostru de vedere.

Cert este că, în considerentele încheierii pronunțate de către judecătorul de supraveghere, acesta a opinat că:

În dezacord cu poziția exprimată de petent, judecătorul de supraveghere reține că nu are competența de a verifica dacă facturarea unor servicii de transport încalcă sau nu Legea nr. 351/2018 privind finanțarea activității Administrației Naționale a Penitenciarelor și a unităților subordonate. Analiza judecătorului de supraveghere se limitează la legislația în materia executării pedepselor, iar sub acest aspect dispozițiile art. 192 alin. 1 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, adoptat prin HG nr. 157/2016, nu lasă loc de echivoc. Cu alte cuvinte, cererea de anulare a facturii fiscale cu nr. X din data de Y, pe motiv că sunt încălcate dispozițiile Legii nr. 351/2018, poate fi analizată doar de instanțele de judecată competente.[1]

III. De ce nu pot fi primite astfel de considerente.

În prealabil, în acest control de legalitate efectuat de către judecător, este important să distingem între demersul de a extinde verificările cu privire la alte drepturi față de cele recunoscute expres în capitolul V din Legea nr. 254/2013 și demersul în care, în analizarea măsurilor unității penitenciare, luate în legătură cu exercitarea drepturilor din lege, judecătorul este nevoit să facă trimiteri și la alte legi sau acte normative, pentru a stabili dacă măsura luată de penitenciar este una legală sau nu. Asta deoarece dacă primul demers nu poate fi unul legal (judecătorul de supraveghere nu se poate pronunța decât cu privire la acele drepturi recunoscute explicit de Legea nr. 254/2013), cel de-al doilea se bucură de principiul legalității. Altfel spus, judecătorul nu doar că poate dar este și obligat să facă trimitere la alte acte normative pentru a stabili dacă măsura unității penitenicare a încălcat exercitarea dreptului persoanei încarcerate. Pentru a motiva, vom oferi două exemple.

Legea nr. 254/2013 recunoaște, printre altele, un drept la informație pentru deținuți:

Art. 59: Dreptul la informaţie

(1)Dreptul persoanelor condamnate de a avea acces la informaţiile de interes public nu poate fi

îngrădit.

(2)Accesul persoanelor condamnate la informaţiile de interes public se realizează în condiţiile legii.

Primul alineat din art. 59 din lege este, de fapt, o transpunere a normei de rang constituțional, ceea ce denotă intenția legiuitorului de a acorda o importanță deosebită acestui drept. Sintagma în condițiile legii din alin. (2) face trimitere la prevederile Legii nr. 544/2001, asta deoarece aceasta este legea specializată în materia informațiilor de interes public. Legea nr. 254/2013 nu definește informația de acest gen și nu precizează care informații ar fi exceptate de la interesul public. În schimb, Legea nr. 544/2001 conține asemenea prevederi.

Să dezvoltăm ipoteza în care deținutul solicită de la unitatea penitenciară în care se află încarcerat, informații de interes public iar aceasta refuză comunicarea acestora. Deținutul, în termen de 10 zile sesizează judecătorul de supraveghere cu o plângere, invocând că i s-a încălcat dreptul la informație.

În soluționarea plângerii, judecătorul va fi obligat să realizeze trimitere la dispozițiile Legii nr. 544/2001, pentru a vedea dacă refuzul unității penitenciare a încălcat sau nu dreptul deținutului recunoscut de art. 59 din Legea nr. 254/2013. Deși este mai puțin importantă pentru această prezentare, soluția legală privind o asemenea plângere ar fi aceea de a o declara inadmisibilă și de a declina plângerea tribunalului competent (în acord cu prevederile art. 22 din Legea nr. 544/2001). În această materie, practica este ușor divergentă, în sensul că am identificat și soluții în care judecătorul de supraveghere fie și-a reținut competența și a soluționat pe fond plângerea, fie a respins plângerea, pe terenul inadmisibilității, fără a dispune și declinarea acesteia către instanța competentă. Cert este că, în toate cazurile s-a apelat la prevederile Legii nr. 544/2001.

Un alt exemplu este legat de dreptul de a vota, recunoscut persoanelor private de libertate în cuprinsul art. 76 din Legea nr. 254/2013. Să admitem că nu operează în cazul deținutului pedeapsa accesorie și își poate exercita acest drept constituțional. Să mai admitem că, cu ocazia unor alegeri locale, deținutul nu este încarcerat într-un penitenciar aflat în circumscripția de domiciliu. Astfel, unitatea nu îi permite acestuia să își exercite dreptul de a vota. Deținutul sesizează, la fel, în termen de 10 zile, judecătorul de supraveghere cu o plângere.

Și în acest caz, magistratul, în soluționarea plângerii, va fi nevoit să facă trimitere la legislația electorală, pentru a identifica dacă măsura penitenciarului a fost în limitele legalității. Art. 76 din Legea nr. 254/2013 nu normează asemenea aspecte.

Iată două exemple în care, în soluționarea plângerilor ce vizează posibile încălcări ale drepturilor recunoscute de Legea nr. 254/2013 deținuților, judecătorul de supraveghere a privării de libertate este nevoit să analizeze și să facă trimitere la alte legi sau acte normative, pentru ca acest control de legalitate să fie unul efectiv.

1. Concluzii.

Așa fiind, în legătură cu speța și cu considerentele judecătorului de supraveghere, acesta nu doar că avea competența legală dar avea și obligația de a analiza prevederile Legii nr. 351/2018 pentru a stabili dacă măsura unității penitenicare de a factura și încasa contravaloarea serviciilor de escortare și transportare s-a opus dreptului de a primi și deține sume de bani. Doar într-un asemenea mod era respectat controlul de legalitate și, în esență, dreptul procesual recunoascut de art. 56 din Legea nr. 254/2013.

[1] Încheierea nr. 459/29.08.2024 a judecătorului de supraveghere a privării de libertate din cadrul Penitenciarului Gherla, pronunțată în dosarul nr. 396/2024, p. 3, nepublicată