« Înapoi

1. Aspecte prealabile.

Prezentul articol își propune să trateze o problemă specifică materiei contenciosului penitenciar, reprezentată de punerea în executare a ordinului de imputare emis, în condițiile Legii nr. 254/2013, de către directorul penitenciarului, în vederea recuperării pagubelor produse de persoane încarcerate. Practica administrativă este unitară la nivelul întregului sistem penitenciar și, în opinia noastră, nelegală în raport de normele legale.

1. Starea de fapt. Practica la nivel național.

Fără nicio excepție identificată în prezent, după emiterea ordinului de imputare de către directorul unității penitenciare, serviciul financiar pune în executare silită titlul executoriu, fără nicio încuviințare, poprind sumele de bani încasate de către persoana încarcerată.

Deoarece Legea nr. 254/2013 recunoaște un drept al persoanei de a primi bunuri (art. 70 din lege, inclusiv sume de bani, care se disponibilizează în fișa contabilă) și pentru că unitatea penitenciară gestionează aceste fonduri, se trece la executarea silită, prin poprire.

Credem că s-a ajuns la această practică din confuzia generată de faptul că, în astfel de cazuri, există o identitate între creditor și terțul poprit. Astfel, din rațiuni practice, dar nelegale, unitățile penitenciare renunță la cerința terțului poprit, rămânând strict relația creditor – debitor.

Problema se complică în ipoteza transferului deținutului, spre exemplu, din Penitenciarul A în Penitenciarul B. Directorul unității A este cel care a emis ordinul de imputare, pentru a-și recupera paguba produsă de către deținut. Penitenciarul B, se va comporta precum un terț poprit, reținând sumele de bani primite de deținut, pe durata încarcerării sale în această unitate, și virându-le către Penitenciarul A. Toate acestea, evident, fără a exista un dosar de executare silită deschis, ori vreo cerere din partea organului legal- executorul judecătoresc. 

III. Textul legal supus analizei.

Conform prevederilor art. 88- Recuperarea pagubelor din cuprinsul Legii nr. 254/2013[1], legiuitorul a stipulat:

“(1) Persoanele condamnate răspund pentru prejudiciile cauzate din vina lor în penitenciar sau la locul de muncă.

(2) Prejudiciul cauzat administrației penitenciarului se repară pe baza ordinului de imputare emis de către directorul penitenciarului. Ordinul constituie titlu executoriu.

(3) Împotriva ordinului de imputare, persoana condamnată poate face contestație în termen de 15 zile de la primirii acestuia, la judecătoria în circumscripția căreia este situat penitenciarul. Hotărârea judecătoriei este definitivă.

Persoanele condamnate nu răspund pentru pagubele provocate de uzul normal al bunurilor încredințate spre folosință sau pentru cele provenite din riscul normal al muncii.”

1. Chestiunea de drept.
2. Regimul juridic al ordinului de imputare.

Considerăm că ordinul de imputare emis de către directorul penitenciarului corespunde cerințelor instituite de legiuitor, în cuprinsul prevederilor art. 638 alin. (1) pct. 4 Cod de procedură civilă. Legea nr. 254/2013 recunoaște puterea executorie a înscrisului.

De asemenea, opinăm că, ulterior emiterii acestui ordin de imputare, competența administrației încetează.

1. Nelegalitatea actelor de executare silită.

Prezintă relevanță următoarele texte legale din Codul de procedură civilă:

 

Art. 623: Organul de executare

Executarea silită a oricărui titlu executoriu, cu excepţia celor care au ca obiect venituri datorate

bugetului general consolidat sau bugetului Uniunii Europene şi bugetului Comunităţii Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi

speciale se dispune altfel.

Conform acestui text de lege, unitatea penitenciară nu dispune de vreo competență legală în a efectua acte de executare silită. Apoi:

 

Art. 652: Executorul judecătoresc

(1)Dacă prin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii se

execută de către executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel, după cum

urmează:

(5)Nerespectarea dispoziţiilor prezentului articol atrage nulitatea necondiţionată a actelor de

procedură efectuate.

Art. 666: Încuviinţarea executării silite

(1)În termen de maximum 3 zile de la înregistrarea cererii, executorul judecătoresc va solicita

încuviinţarea executării de către instanţa de executare, căreia îi va înainta, în copie certificată de

el pentru conformitate cu originalul, cererea creditorului, titlul executoriu, încheierea prevăzută

la art. 665 alin. (1) şi dovada achitării taxei judiciare de timbru.

(2)Cererea de încuviinţare a executării silite se soluţionează în termen de maximum 7 zile de la

înregistrarea acesteia la instanţă, prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor.

Pronunţarea se poate amâna cu cel mult 48 de ore, iar motivarea încheierii se face în cel mult 7

zile de la pronunţare. Încheierea se comunică din oficiu, de îndată, executorului judecătoresc,

precum şi creditorului.

În continuare, considerăm că există o necorelare legislativă, cu relevanță constituțională, între dispozițiile:

Art. 667: Înştiinţarea debitorului

(1)Dacă cererea de executare a fost încuviinţată, executorul judecătoresc va comunica

debitorului o copie de pe încheierea dată în condiţiile art. 666, împreună cu o copie, certificată de executor pentru conformitate cu originalul, a titlului executoriu şi, dacă legea nu prevede altfel, o somaţie.

(2)Comunicarea titlului executoriu şi a somaţiei, cu excepţia cazurilor în care legea prevede că

executarea se face fără somaţie ori fără comunicarea titlului executoriu către debitor, este

prevăzută sub sancţiunea nulităţii executării.

Per a contrario, dispozițiile art. 88 alin. 3 din Legea nr. 254/2013 stipulează că:

(3) Împotriva ordinului de imputare, persoana condamnată poate face contestație în termen de 15 zile de la primirii acestuia, la judecătoria în circumscripția căreia este situat penitenciarul. Hotărârea judecătoriei este definitivă.

Fără dubii, această necorelare legislativă a influențat această practică unitară și nelegală la nivelul sistemului penitenciar, privind punerea în executare a ordinelor de imputare.

În privința instituției popririi, sunt relevante:

Art. 782: Cererea de poprire. Competenţa

(1)Poprirea se înfiinţează la cererea creditorului de către un executor judecătoresc al cărui birou

se află în circumscripţia curţii de apel unde îşi are domiciliul sau sediul debitorul.

(2)Dispoziţiile art. 652 alin. (5) sunt aplicabile.

Art. 783: Înfiinţarea popririi

(1)Poprirea se înfiinţează fără somaţie, în baza încheierii de încuviinţare a executării, prin adresă

în care se va preciza şi titlul executoriu în temeiul căruia s-a înfiinţat poprirea, ce va fi

comunicată celei de-a treia persoane arătate la art. 781 alin. (1), împreună cu încheierea de

încuviinţare a executării sau un certificat privind soluţia pronunţată în dosar. Despre măsura

luată va fi înştiinţat şi debitorul, căruia i se va comunica, în copie, adresa de înfiinţare a popririi,

la care se vor ataşa şi copii certificate de pe încheierea de încuviinţare a executării sau de pe

certificatul privind soluţia pronunţată în dosar, şi titlul executoriu, în cazul în care acestea din

urmă nu i-au fost anterior comunicate.

(2)În adresa de înfiinţare a popririi i se va pune în vedere celei de-a treia persoane, care devine, potrivit alin. (1), terţ poprit, interdicţia de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile

pe care i le datorează ori pe care i le va datora, declarându-le poprite în măsura necesară pentru

realizarea obligaţiei ce se execută silit.

Nu în ultimul rând sunt importante prezentei prevederile art. 704, respectiv art. 174 Cod procedură civilă:

Art. 704: Nulitatea executării silite

Nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită însăşi sau la efectuarea oricărui act de

executare atrage nulitatea actului nelegal, precum şi a actelor de executare subsecvente,

dispoziţiile art. 174 şi următoarele fiind aplicabile în mod corespunzător.

Art. 174: Noţiune şi clasificare

(1)Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă.

(2)Nulitatea este absolută atunci când cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care

ocroteşte un interes public.

(3)Nulitatea este relativă în cazul în care cerinţa nerespectată este instituită printr-o normă care

ocroteşte un interes privat.

1. Prevederea conform căreia decizia dată de judecătorie, în soluționarea contestației la executare, este definitivă.

Nu înțelegem raționamentul avut în vedere de către legiuitor. Eșuăm în a identifica vreun criteriu obiectiv și rezonabil privind instituirea unui tratament diferit, în raport de instituția contestației la executare. Nu prezintă nicio relevanță starea privativă de liberate a contestatorului.

Opinăm motivat că soluția este neconstituțională.

1. Scurte concluzii.

Dincolo de aspectul administrativ, practica instanțelor, la nivel național, chemate să se pronunțe pe contestații la executare formulate în baza art. 88 alin. 3 din Legea nr. 254/2013, relevă soluții în care acestea evită să se pronunțe pe chestiunile de procedură privind legalitatea actelor de executare silită.

Credem că ar fi utilă intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție, în exercitarea prerogativei constituționale de unificare a practicii judiciare, pentru a trasa linii clare privind punerea în executare a acestor ordine de imputare emise în baza Legii nr. 254/2013.

 

[1] Publicată în Monitorul Oficial, nr. 514 din 14 august 2013.

« Înapoi