« Înapoi

        „Prin cererea înregistrată la Judecătoria Oradea, la data de 17.11.2021, în dosarul nr. 16536/271/2021, persoana condamnată Erli Zsolt-Csaba a formulat contestaţie împotriva încheierii nr. 352/11.10.2021 a judecătorului de supraveghere din cadrul Penitenciarului Oradea, solicitând admiterea contestației și obligarea administrației Penitenciarului Oradea să permită primirea de alimente gătite de la membrii familiei prin sectorul vizită.

        Prin înscrisul atașat contestației, înregistrat la Judecătoria Oradea la data de 11.01.2022, în temeiul dispozițiilor art. 475 Cod de procedură penală și art. 6 din Convenție, dar și art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, condamnatul a formulat o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

        Prin încheierea nr. 122/02.02.2022, în temeiul art. 56 alin.12 raportat la art. 39 alin.14 –19 din Legea nr. 254/2013, Judecătoria Oradea a respins contestaţia formulată de condamnatul Erli Zsolt Csaba împotriva încheierii nr. 352/11.10.2021 a judecătorului de supraveghere a privării de libertate de la Penitenciarul Oradea, iar în temeiul art. 476 alin.1 raportat la art. 475 Cod de procedură penală a respins cererea formulată de către condamnatul Erli Zsolt Csaba de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

            Prin înscrisul depus în susținerea contestației, înregistrat la Judecătoria Oradea la data de 11.01.2022, în temeiul dispozițiilor art. 56 alin. 12, art. 39 alin. 15 din Legea nr. 254/2013 și a art. 146 lit. d) din Constituția României, raportat la art. 29 din Legea nr. 47/1992, persoana condamnată Erli Zsolt-Csaba a invocat și motivat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, susținând că acest text contravine, în formularea actuală, art. 126 alin.3 din Constituție, art. 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Omului, raportat la art. 20 din Constituție precum și art. 148 din Constituție și art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

            Astfel, a solicitat Judecătoriei Oradea să dispună prin încheiere sesizarea Curții Constituționale pentru a soluționa excepția de neconstituționalitate și Curții Constituționale admiterea excepției de neconstituționalitate invocate și declararea neconstituționalității dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală ,,Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

           În motivarea excepției de neconstituționalitate, persoana condamnată Erli Zsolt-Csaba a arătat că are calitatea de persoană privată de libertate, încarcerată în Penitenciarul Oradea. În luna septembrie 2021, a formulat o plângere, în baza Legii nr. 254/2013 - art. 56, adresată judecătorului de supraveghere a privării de libertate, împotriva măsurii administrației penitenciarului de a nu permite primirea de alimente gătite prin sectorul vizită. Prin încheierea nr. 352 din 11.10.2021, judecătorul a respins plângerea, considerând legală și oportună măsura unității penitenciare. Împotriva încheierii a declarat, în termenul legal, contestație. La termenul fixat de Judecătoria Oradea pentru data de 11.01.2022, a depus o cerere motivată de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conform prevederilor art. 475 din Codul de procedură penală.

           Chestiunile de drept invocate au fost următoarele:

1. în interpretarea dispozițiilor art. 9 alin. 6 și art. 56 din Legea nr. 254/2013, data la care administrația penitenciarului înregistrează plângerea formulată de o persoană privată de libertate reprezintă și data la care se consideră sesizat judecătorul de supraveghere a privării de libertate?;

2. care este natura termenului prevăzut de art. 56 alin. 6 din Legea nr. 254/2013?; verificarea legalității unui act administrativ normativ emis de administrația penitenciarului în vederea exercitării unor vocații de către deținuți în baza Legii nr. 254/2013 este de competența judecătorului de supraveghere a privării de libertate sau a instanței de contencios- administrativ?;

3. având în vedere Expunerea de motive a Legii nr. 254/2013 ce exprimă voința legiuitorului, a prevederilor art. 70 din Legea nr. 254/2013 și a prevederilor art. 148 din H.G. nr. 157/2016 privind Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, persoanele private de libertate pot primi alimente gătite prin sectorul vizită?

            A arătat că cererea de sesizare nu este admisibilă în această cauză având în vedere sintagma „un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului” din cuprinsul prevederilor art. 475 Cod de procedură penală, învederând că legiuitorul a omis să acorde o astfel de competență și judecătoriilor, omisiunea fiind una legislativă cu caracter constituțional.

            Astfel, învederază că potrivit art. 475 Cod de procedură penală, judecătoriile nu pot sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea dezlegării unor chestiuni de drept, fapt ce contravine art. 126 alin.3 din Constituție: ,,Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit competenței sale”.

            A precizat că Legea nr. 254/2013, lege organică în materia executării pedepselor privative de libertate, prevede că toate conflictele ce se pot ivi în acest sens (plângeri pe drepturi, plângeri împotriva regimului de executare a pedepsei ori împotriva măsurilor disciplinare) a fi soluționate, în ultimă instanță de judecătorii - secțiile penale. Or, în această situație, legiuitorul a omis să coreleze dispozițiile Legii nr. 254/2013 cu cele ale art. 475 din Codul de procedură penală - Legea nr. 135/2010.

        A afirmat că teoria kelsiană a Curților Constituționale, în chip de legiuitori negativi, a suferit de-a lungul timpului nuanțări, în prezent fiind acceptat că, în anumite circumstanțe determinate, Curțile Constituționale se pot pronunța asupra omisiunilor legislative. Astfel, în jurisprudența Curții Constituționale s-a cristalizat distincția între omisiunile legislative care prezintă relevanță constituțională și care pot fi cenzurate de Curtea Constituțională pe calea controlului de constituționalitate și cele ce nu prezintă o astfel de relevanță. ,,Când Constituția impune o obligație pozitivă de reglementare legiuitorului, atunci omisiunea de a reglementa după ce de la data adoptării Constituției a trecut un termen rezonabil în care legiuitorul ar fi putut-o face, constituie o încălcare a Constituției care poate afecta drepturile și libertățile fundamentale”. (Tudorel Toader, Marieta Safta, Dialogul judecătorilor constituționali, pag. 217).

            A menționat că prevederile art. 475 Cod de procedură penală reprezintă transpunerea de către legiuitor a dispozițiilor constituționale ale art. 126 alin.3. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a făcut deseori referire la competența constituțională a Înaltei Curți de Casație și Justiție: ,,În ceea ce privește competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care se reflectă în reglementarea infraconstituțională a recursului în interesul legii, aceasta este prevăzută de art. 126 alin. 3 din Constituție, potrivit căruia Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale, Curtea Constituțională a statuat, prin Decizia nr. 838 din 27.05.2009, publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 461 din 03.07.2009, că în exercitarea atribuției prevăzute de art. 126 alin. 3 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are obligația de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin.4 din Constituția României. Așadar, competența Înaltei Curți de Casație și Justiție este dublu circumstanțiată, numai cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a legii și numai cu privire la celelalte instanțe judecătorești. Curtea Constituțională decide asupra constituționalității legilor, în timp ce Înalta Curte de Casație și Justiție decide asupra modului de interpretare și aplicare a conținutului normelor juridice. Pe de altă parte, prin efectele produse, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, potrivit art. 147 din Constituție, inclusiv pentru legiuitor, în timp ce deciziile pronunțate pe calea recursului în interesul legii se adresează judecătorului de la instanțele judecătorești.” (Decizia nr. 206 din 29.04.2013 M. Of. nr. 350 din 13.06.2013). 

        A considerat că datorită acestei omisiuni, art. 475 este contrar și art. 6 din Convenție, care instituie dreptul al un proces echitabil sub aspectul civil. Raportat la prevederile Legii nr. 254/2013, doar procedura judiciară a sancțiunilor disciplinare este guvernată de latura penală a art. 6 din Convenție, însă este la fel de adevărat că toate celelalte proceduri cad sub incidența art. 6 din Convenție - latura civilă.

        A arătat că tratatele în materia drepturilor omului la care România este parte se integrează în ,,blocul de constituționalitate”, având valoare interpretativă constituțional. Acestea constituie prin intermediul art. 20 din Constituție norme de referință pentru controlul de constituționalitate. În timp, în jurisprudența Curții Constituționale a României a fost invocat tot mai frecvent art. 20 din Constituție, cu precădere la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și interpretarea dată acesteia în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Curtea Constituțională a reținut sub acest aspect în mai multe decizii că ,,ratificarea de către România a Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale prin Legea nr. 30 din 18.05.1994, a făcut ca această Convenție să facă parte din dreptul intern, situație în care raportarea la oricare dintre textele
sale este supusă aceluiași regim cu cel aplicabil raportărilor al dispozițiile Legii fundamentale” (Decizia nr. 146 din 14.07.2000, M. Of. Nr. 566 din 15.11.2000).

            A mai arătat că în Hotărârea Marii Camere în cauza Nejdet Sahin și Perihan Sahin împotriva Turciei (CMC) nr. 13729/05, 20.10.2011), Curtea a reiterat principiile fundamentale aplicabile în cauzele referitoare la problema hotărârilor judecătorești neunitare: ,,(i) Curtea nu are sarcina de a cerceta erori de fapt sau de drept prezumtiv comise de o instanță națională, decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut încălca drepturi și libertăți protejate prin convenție. De asemenea, nu are sarcina, cu excepția cazurilor de arbitrariu evident să compare hotărâri diferite ale instanțelor naționale, chiar și pronunțate în acțiuni similare. În aparență, deoarece independența instanțelor trebuie respectată; (ii) Posibilitatea unor hotărâri judecătorești neunitare reprezintă o caracteristică inerentă a oricărui sistem juridic care se bazează pe o rețea de instanțe de fond și de recurs, competente în domeniul lor de jurisdicție teritorială. Astfel de divergențe pot apărea și în cadrul aceleași instanțe. Acest fapt, în sine nu poate fi considerat contrar convenției; (iii) Criteriile care ghidează motivarea Curții privind condițiile în care hotărârile neunitare ale unor diverse instanțe judecătorești de ultim grad constituie o încălcare a cerinței unui proces echitabil consacrată la art. 6 parag. 1 din Convenție constau în stabilirea următoarelor aspecte: dacă există ,,divergențe profunde și persistente”, în jurisprudența instanțelor interne, dacă legislația internă prevede mecanisme pentru remedierea inconsecvențelor, dacă mecanismul a fost aplicat și, după caz, cu ce efecte; (iv) De asemenea, motivarea Curții s-a întemeiat întotdeauna pe principiul securității juridice care este implicit în toate articolele convenției și constituie unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept; (v) Principiul securității juridice garantează, inter alia, o oarecare stabilitate în cazurile juridice și contribuie la încrederea publicului în instanțe. Pe de altă parte, persistența hotărârilor judecătorești neunitare poate crea o stare de incertitudine juridică în măsură să scadă încrederea publicului în sistemul judecătoresc, în vreme ce această încredere este evident una dintre componentele esențiale ale unui stat de drept”.

            A precizat că un criteriu suplimentar luat în considerare de CEDO este chestiunea dacă divergența în litigiu este izolată sau dacă afectează un număr mare de justițiabili. Art. 6 parag. 1 nu se extinde decât până la a impune instituirea unui mecanism de control vertical din partea unei autorități de reglementare comune. În acest sens și în lumina acestor considerente, actuala formulare a prevederilor art. 475 din Codul de procedură penală este contrară dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenție.

            A mai precizat că art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene instituie Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil. Referitor la dreptul Uniunii Europene, la modul de interpretare și aplicare a prevederilor art. 148 din Constituție, jurisprudența Curții Constituționale a cunoscut o evoluție care conduce la formularea următoarelor concluzii: Constituția este unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate; o normă de drept european poate fi utilizată în cadrul controlului de constituționalitate ca normă interpusă celei directe de referință - ce nu poate fi decât Constituția, cu respectarea unor condiții (o condiție de ordin obiectiv, ce privește claritatea normei, și una de ordin subiectiv, ce ține de marja de apreciere a relevanței constituționale a normei de drept european. Aprecierea relevanței constituționale revine exclusiv Curții Constituționale a României. O situație aparte prezintă Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, cu privire la care Curtea Constituțională a României a statuat că este, de principiu, aplicabilă în controlul de constituționalitate (temeiul constituțional al invocării Cartei fiind art. 148 din Constituție) ,,în măsura în care asigură, garantează și dezvoltă prevederile constituționale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecție este cel puțin la nivelul normelor constituționale în domeniul drepturilor omului”. (Decizia nr. 871 din 25.06.2010, M. Of. nr. 433 din 28.06.2010).

            A considerat că prevederile art. 475 Cod de procedură penală nu reprezintă ,,o cale de atac eficientă” și nu garantează un proces echitabil.

        Cu privire la admisibilitatea excepției de neconstituţionalitate invocate, a susținut că sunt îndeplinite cerințele instituite de art. 146 lit. d) din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, având în vedere că redactarea dispozițiilor art. 475 Cod de procedură penală trebuie reformată cu scopul instituirii posibilității sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea dezlegării unor chestiuni de drept și de către judecătorii, prin admiterea excepției de neconstituționalitate invocate și argumentate în această cerere.

        Penitenciarul Oradea a depus la dosar concluzii scrise prin care a solicitat instanței să respingă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 475 Cod de procedură penală.

            Analizând admisibilitatea excepției de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, Judecătoria Oradea a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 alin.1 - 3 din Legea nr. 47/1992.

            În acest sens a reţinut că textul legal invocat de către persoana condamnată are următorul conținut: ,,dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

        În cauză, deși excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată la cererea uneia dintre părţi (contestator/persoana condamnată), formulată într-o cauză pendinte (aflată pe rolul Judecătoriei Oradea, în dosarul nr. 16536/271/2021), priveşte neconstituţionalitatea unor dispoziţii dintr-o lege în vigoare (Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală), care nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale, dispozițiile art. 475 din Codul de procedură penală care prevăd posibilitatea completului de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, de a solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată, nu sunt de natură a putea produce un efect concret în cauză, prin raportare la criticile formulate de către inculpat, deoarece de textul de lege criticat nu depinde soluționarea pe fond a contestației formulate.

            Contestația formulată de către persoana condamnată Erli Zsolt-Csaba are ca obiect încheierea nr. 352/11.10.2021 a judecătorului de supraveghere din cadrul Penitenciarului Oradea, prin care s-a respins plângerea formulată de către condamnat împotriva măsurii administrației Penitenciarului Oradea de a interzice deținutului primirea de alimente preparate la domiciliu, prin sectorul vizită.

            Prin încheierea nr. 122/02.02.2022 a Judecătoriei Oradea, s-a respins contestaţia formulată de către condamnatul Erli Zsolt Csaba împotriva încheierii nr. 352/11.10.2021 a judecătorului de supraveghere a privării de libertate de la Penitenciarul Oradea.     

            Pentru a dispune astfel, s-a reținut, în sinteză, că măsura administrației Penitenciarului Oradea de a interzice deținutului primirea de alimente preparate la domiciliu, prin sectorul vizită, nu afectează exercitarea dreptului acestuia de a primi bunuri, al cărui conținut și limite sunt prevăzute de art. 70 din Legea nr. 254/2013 și art. 148 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016.

        Prin urmare, normele legale de care depinde soluționarea fondului cauzei în care s-a formulat contestația de către petent sunt cele instituite prin art. 70 din Legea nr. 254/2013 și art. 148 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016, iar nu dispozițiile art. 475 Cod de procedură penală.

        De altfel, s-a remarcat faptul că motivul pentru care condamnatul a formulat, în cauză, cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, evident inadmisibilă, astfel cum a arătat chiar contestatorul, este cel de a da o (aparentă) justificare cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală.

        Pe de altă parte, s-a mai remarcat faptul că textul de lege criticat a fost deja supus în mod repetat controlului de constituționalitate prin Decizia nr. 498/30.06.2016, Decizia nr. 440/22.06.2017, Decizia nr. 636/17.10.2017 și Decizia nr. 595/30.09.2021 prin care Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală, reținând, în sinteză, că reglementarea criticată reprezintă opţiunea legiuitorului, conform politicii sale penale, adoptată potrivit atribuţiilor constituţionale stabilite la art. 61 din Constituţie.

        Din considerentele prezentate, contrar susținerilor condamnatului, expuse în cuprinsul notelor scrise depuse la dosar, instanța de fond a apreciat că, în cauză, nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru a se dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, ridicată la cererea persoanei condamnate, în condițiile în care prevederile art. 475 din Codul de procedură penală nu privesc soluționarea fondului cauzei în are s-a formulat contestația dedusă judecății și nu sunt apte să producă vreun efect concret în cauză, motiv pentru care s-a respins cererea condamnatului cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, conform dispozitivului prezentei hotărâri.

           Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs recurentul condamnat ERLI ZSOLT-CSABA.

        În esenţă, în motivele de recurs se arată că sunt îndeplinite toate cerinţele prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) şi (3) din legea nr. 47/1992, având în vedere obiectul cauzei în care a formulat cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul excepţiei de neconstituţinalitate, apreciind ca Judecătoria Oradea are obligaţia de a sesiza Curtea Constituţională.

        Analizând actele şi lucrările dosarului prin raportare la recursul invocat în cauză, Tribunalul reţine următoarele:

        Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României. Potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

        Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, căci Legea nr. 47/1992 stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional.

            Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

        Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată, respectiv aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe
ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și să aibă legătură cu soluționarea cauzei, în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

        În analiza acestor condiții, prin raportare la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 475 Cod de procedură penală Tribunalul constată că excepția a fost invocată de contestatorul Erli Zsolt Csaba, în dosarul nr. 16536/271/2021 care s-a aflat pe rolul Judecătoriei Oradea, având ca obiect contestaţia formulată conform art. 56 din Legea nr. 254/2013 împotriva încheierii nr. 352/11.10.2021 a judecătorului de supraveghere din cadrul Penitenciarului Oradea (prin care s-a respins plângerea formulată de către condamnatul Erli Zsolt-Csaba împotriva măsurilor administrației Penitenciarului Oradea privitoare la dreptul de a primi prin sectorul vizită hrană gătită).

            În cadrul acestui dosar, persoana condamnată a solicitat Judecătoriei Oradea în temeiul prevederilor art. 475 din Codul de procedură sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul în vedrea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

1. în interpretarea dispozițiilor art. 9 alin. 6 și art. 56 din Legea nr. 254/2013, data la care administrația penitenciarului înregistrează plângerea formulată de o persoană privată de libertate reprezintă și data la care se consideră sesizat judecătorul de supraveghere a privării de libertate?;

2. care este natura termenului prevăzut de art. 56 alin. 6 din Legea nr. 254/2013;

3. verificarea legalității unui act administrativ normativ emis de administrația penitenciarului în vederea exercitării unor vocații de către deținuți în baza Legii nr. 254/2013 este de competența judecătorului de supraveghere a privării de libertate sau a instanței de contencios-administrativ?;

4. având în vedere Expunerea de motive a Legii nr. 254/2013 ce exprimă voința legiuitorului, a prevederilor art. 70 din Legea nr. 254/2013 și a prevederilor art. 148 din H.G. nr. 157/2016 privind Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, persoanele private de libertate pot primi alimente gătite prin sectorul vizită?

            În esenţă, Judecătoria Oradea a apreciat că nu este îndeplinită doar ultima cerinţă de admisibilitate a sesizării Curţii Constituţionalitate, având în vedere faptul că prevederile art. 475 C.pr.pen. nu pot fi avute în vedere la soluţionarea prezentei cauze, ci dispoziţiile art. 70 din Legea nr. 254/2013 și art. 148 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016.

            Contrar acestei opinii, tribunalul constată că cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind dezlegarea unor chestiuni de drept ce au legătură cu obiectul cauzei constituie legătura excepţiei de neconstituţionalitate cu soluţionarea prezentei cauze, întrucât în ipoteza în care dispoziţiile art. 475 C.pr.pen. ar permite inclusiv judecătoriilor (în acest caz instanţa cu ultim grad de jurisdicţie) sesizarea ÎCCJ privind pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la chestiuni de drept ce ţin de obiectul dedus judecăţii, cu efect obligatoriu în condiţiile art. 477 alin. (3) C.p.p. (după momentul publicării hotărârii în Monitorul Oficial). În interprtarea contrară niciodată nu s-ar putea invoca o astfel de excepţie privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 475 C.pr.pen. sub aspectul limitării accesului la justiţie, în astfel de cauze care se soluţionează în mod definitiv de către judecătorii (ex. În cauze ce au ca obiect soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată).

        Însăşi Curtea Constituţională cu ocazia soluţionării pe fond a excepţiilor de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 475 C.p.p. (pentru motive identice cu cele din prezenta cauză), a reținut următoarele: „sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constituie un mecanism juridic ce are ca scop unificarea practicii judiciare. Alături de recursul în interesul legii, acesta are menirea de a asigura crearea unei jurisprudențe previzibile în vederea scurtării duratei procesului penal. Spre deosebire de hotărârile pronunțate în recursul în interesul legii, hotărârile preliminare sunt pronunțate înaintea soluționării definitive a cauzelor, pentru a evita situația imposibilității producerii efectelor acestor hotărâri asupra cauzelor penale soluționate definitiv. Prin urmare, prevederile art. 475-477^1 din Codul de procedură penală preîntâmpină apariția unei practici neunitare în interpretarea și aplicarea legii de către instanțele judecătorești. Curtea a constatat că, astfel reglementată, procedura sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu are valoarea unei căi de atac, ci a unui incident procedural prin care se soluționează o problemă juridică apărută într-un proces în curs de desfășurare.”. (decizia nr. 590 din 30 septembrie 2021, Decizia nr. 498 din 30 iunie 2016, Decizia nr. 440 din 22 iunie 2017, Decizia nr. 636 din 17 octombrie 2017 și Decizia nr. 854 din 26 noiembrie 2020).

        Aşasar, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale au fost analizate de fiecare dată, pe fond, excepţiile de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 475 C.pr.pen. în toate cauzele în care au fost invocate cereri de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile în vederea dezlegării unor chestiuni de drept. De altfel, chiar în prezenta cauză se constată tocmai faptul că, urmare a respingerii ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cererea privind sesizarea ICCJ pentru dezlegarea chestiunilor de drept invocate (care au legătură cu soluţionarea cauzei) a fost respinsă cu motivarea că, potrivit dispoziţiilor art. 475 C.p.p. (criticate sub acest aspect), judecătoria nu poate sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept). Soluţiile cu privire la cererile de sesizare a I.C.C.J. şi a CCR au fost pronunţate la aceeaşi dată, 02.02.2022, astfel încât, la momentul respingerii cererii privind pronunţarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 475 C.pr.pen., soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a C.C.R. cu excepţia de constatare a neconstituţionalităţii prevederilor art. 475 C.p.p. nu era definitivă.

            În ceea ce priveşte ultima condiţie de admisibilitate, reţinem faptul că examenul legăturii cu cauza trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Prin urmare, cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată. În cazul de faţă, interesul contestatorului în invocarea excepţiei de neconstituţionalitate constă în faptul că dispoziţiile art. 475 Cod de procedură penală nu permit sesizarea şi de către judecătorii a I.C.C.J. pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

            Opinia Tribunalului Bihor faţă de obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, este în acord cu jurisprudența Curții Constituționale (decizia nr. 590 din 30 septembrie 2021, Decizia nr. 498 din 30 iunie 2016, Decizia nr. 440 din 22 iunie 2017, Decizia nr. 636 din 17 octombrie 2017 și Decizia nr. 854 din 26 noiembrie 2020), potrivit căreia dreptul de acces liber la justiție nu presupune accesul la toate structurile judecătorești și la toate mijloacele procesuale prevăzute de lege, legiuitorul putând stabili reguli diferite în considerarea unor situații diferite, iar dreptul la un proces echitabil semnifică acordarea unor garanții precum soluționarea cauzelor în fața unor instanțe independente și imparțiale, obținerea probelor în mod legal, egalitatea armelor, dreptul la apărare, asigurarea caracterului contradictoriu al procedurilor, garanții pe care prevederile art. 475 C.p.p. nu le afectează, jurisprudenţă faţă de care nu a intervenit niciun element de noutate.

            În consecinţă, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 rep. , tribunalul va admite recursul formulat de condamnatul ERLI ZSOLT CSABA împotriva încheierii pronunţate de Judecătoria Oradea la data de 02.02.2022 în dosarul nr. 16536/271/2021/a1, pe care o va desfiinţa în totalitate şi în rejudecare:

            În temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, va admite cererea formulată şi dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 475 Cod de procedură de penală, invocată de ERLI ZSOLT CSABA în dosarul nr. 16536/271/2021 al Judecătoriei Oradea, având ca obiect contestaţie împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a executării pedepsei.

            Se va dispune comunicarea Curţii Constituţionale a copiilor prezentei încheieri, motivelor excepţiei de neconstituţionalitate formulate de contestator (f. 1-16, dosar nr. 16536/271/2021/a1) şi punctului de vedere al Penitenciarului Oradea.”^[1]

[1] Decizia nr. 1/R/2022 pronunţată de Tribunalul Bihor în dosarul nr. 16536/271/2021/a1 la data de 15.03.2022, nepublicată.

« Înapoi