« Înapoi

Fiind unul dintre autorii excepțiilor de neconstituționalitate care au stat la baza Deciziei nr. 293/2022[1] a CCR, publicăm în exclusivitate excepția de neconstituționalitate a dispoziţiilor art. 55 ind. 1 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Cererea de sesizare a Curții a fost admisă de către Judecătoria Gherla, care, prin punctul de vedere formulat, a considerat că excepția este neîntemeiată. Atât. Profităm de ocazie pentru a ne exprima opinia în ceea ce privește această motivare extrem de scurtă a instanței de trimitere.

Din această perspectivă, punctul de vedere al instanţei ar trebui să comporte o anumită complexitate şi ar necesita un examen real al cauzei. O expunere sumară, neanalitică, nu are aptitudinea de a răspunde obligaţiei trasate instanţei de trimitere de a reda punctul de vedere asupra problemei care face obiectul sesizării instanței de contencios constituțional.

 

Excepția de neconstituționalitate

 

a dispozițiilor art. 55^1 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, text ce contravine art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 22 alin. (2), art. 53 alin (2) din Constituția României, precum și art. 3 și art. 14 din Convenția CEDO raportat la art. 20 din Constituție, cerere prin care solicit:

1. Judecătoriei Gherla să dispună prin încheiere sesizarea Curții Constituționale pentru a soluționa excepția de neconstituționalitate și
2. Curții Constituționale admiterea excepției de neconstituționalitate invocate și declarării neconstituționale a dispozițiilor art. 55^1 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 254/2013: „în sensul prezentului articol, nu se consideră executare a pedepsei în condiții necorespunzătoare ziua sau perioada în care persoana a fost: b) în tranzit”.

 

Considerente

 

În fapt, am calitatea de persoană condamnată privată de libertate din anul 2016, fiind condamnat definitiv în mai multe dosare ce au vizat infracțiuni de înșelăciune și evaziune fiscală.

Sunt clasificat în regim de executare închis încă de la începutul pedepsei. Raportat la acest aspect, până în prezent mi-am executat pedeapsa în Penitenciarele Gherla și Oradea, ambele profilate pe regimurile de maximă siguranță și închis.

Având domiciliul în Baia Mare, unele dintre dosarele penale au fost soluționate, în primă instanță, de către Judecătoria Baia Mare și Tribunalul Maramureș.

Pentru a fi prezent la termenele de judecată, eram trimis din Penitenciarul Gherla în regim de „tranzit” în Penitenciarul Baia Mare. În medie, un astfel de „tranzit” dura 6 zile calendaristice și era corelat cu Decizia Directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor nr. 490/2016 pentru aprobarea graficului efectuării transportului deținuților între unitățile penitenciare.

Prin decizia nr. 704/11 octombrie 2016 a Directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor CM. Of. nr. 912 din 14 noiembrie 2016), era stabilită profilarea locurilor de deținere din subordinea A.N.P.

Art. 4 din această decizie prevedea „pentru transferarea persoanelor private de libertate în unități, conform profilării stabilite prin prezenta decizie, precum și pentru eficientizarea prezentării acestora la organele judiciare din raza de competență, se stabilesc următoarele grupuri de unități:

1. Penitenciarele Gherla, Baia Mare, Bistrița și Penitenciarul Spital Dej”.

Tot decizia în cauză definea noțiunea de „tranzit”, în cuprinsul art. 8 alin. (3): „persoanele private de libertate aflate în tranzit sunt acele persoane private de libertate ce sunt cazate temporar în alt loc de deținere din cadrul aceluiași grup de unități, în vederea prezentării eficiente la termenele de judecată”.

Prin Decizia nr. 360 din data de 28 februarie 2020 privind profilarea locurilor de deținere din subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor a Directorului general al A.N.P. CM. Of. nr. 254, Partea I, 27 martie 2020), noțiunea de „tranzit” a dispărut.

Această decizie a fost emisă ca urmare a sesizării depuse la Curtea de Apel Cluj, Secția de Contencios Administrativ, în Dosarul cu nr. 897/33/2019, având ca obiect anularea unei adrese a Administrației Naționale a Penitenciarelor ce nu permite acordarea dreptului la vizită persoanelor private de libertate aflate în tranzit decât în a VIII-a zi de staționare în unitatea penitenciară tranzitată.

Ca urmare a numeroaselor sale condamnări pe terenul art. 3 din Convenția CEDO în ceea ce privește condițiile de detenție, în anul 2017 România a adoptat Legea nr. 169/2017 de modificare a Legii nr. 254/2013, numită și Legea Recursului Compensatoriu. Scopul actului normativ a fost unul dublu: soluție de reducere a suprapopulării din penitenciare, și de compensare a vătămării drepturilor ce rezultă din acest aspect – așa cum s-a arătat în Expunerea de motive a Legii nr. 169/2017, de modificare a Legii nr. 254/2013.

Legea prevedea că „la calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie și executarea pedepsei în condiții necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiții necorespunzătoare, chiar dacă acestea nu sunt consecutive, se consideră, suplimentar, 6 zile de pedeapsă aplicată”.

Compensarea suporta și excepții, stabilite de legiuitor prin art. 55^1 alin. (5): „în sensul prezentului articol, nu se consideră executarea pedepsei în condiții necorespunzătoare ziua sau perioada în care persoana a fost:

1. internată în infirmerii din cadrul locurilor de deținere, în spitale din rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor, a Ministerului Afacerilor Interne sau din rețeaua publică;
2. în tranzit.”

Am fost transferat în sistemul penitenciar în data de 28.III.2016. De la acea dată și până în prezent, am totalizat peste 120 de zile executate în regim de „tranzit”, în condiții necorespunzătoare.

Obiectul excepției

Conform art. 55^1 – Compensarea în cazul cazării în condiții necorespunzătoare din Legea nr. 254/2013, alin. (1): „La calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, și executarea pedepsei în condiții necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiții necorespunzătoare, chiar dacă acestea nu sunt consecutive, se consideră executate suplimentare, 6 zile din pedeapsa aplicată”.

Alin. (5) al aceluiași articol conține și două situații de excepție: „în sensul prezentului articol, nu se consideră executare a pedepsei în condiții necorespunzătoare ziua sau perioada în care persoana a fost:

1. internată în infirmerii din cadrul locurilor de deținere, în spitale din rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor, a Ministerului Afacerilor Interne sau din rețeaua publică;
2. în tranzit.”

Opinez că prevederea art. 55^1 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 254/2013 încalcă art. 1 alin. (5) din Constituție: „în România, respectarea constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”, prin lipsa de previzibilitate și încălcarea principiului legalității incriminatorii.

În doctrină s-a statuat că principiul legalității impune respectarea a patru imperative: lex scripta, lex certa, lex stricta și lex praevia. Primele două constituie obligație adresate legiuitorului, în timp ce următoarele se adresează judecătorului care aplică legea.

Dintre perceptele amintite, cel mai important este lex certa, care presupune obligația legiuitorului de a adopta norme de incriminare cu un conținut clar și precis, astfel încât persoanele cărora le sunt adresate să poată să prevadă de la început consecințele faptelor în cazul în care se produce o încălcare a dispoziției.

Previzibilitatea legii presupune ca ea să fie redactată într-un mod suficient de clar și de precis, astfel încât orice persoană să îi poată anticipa efectele și să-și regleze conduita în mod corespunzător.

Termenul de „tranzit” nu este definit de Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor. Acesta nu apare nici în Hotărârea de Guvern nr. 157/2016 din 10 martie 2016 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

Legiuitorul, prin adoptarea Legii nr. 169/2017 de modificare a Legii nr. 254/2013, a preluat un termen – cel de „tranzit” definit de către o decizie a Directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor.

În dreptul român, Legea numărul 24/2000 prevede anumite reguli de redactare a actelor normative: potrivit art. 8 alin. (4) – „textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma și estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia și claritatea dispozițiilor”; art. 25 – „în cadrul soluțiilor legislative preconizate, trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor și noțiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înțeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înțelegerea lor corectă și a se evita interpretările greșite”. De asemenea, art. 36 prevede că „actele normative trebuie redactate într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc”. Toate aceste aspecte au fost constatate și de către Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015 (publicată în M. Of. în 06.07.2015 cu nr. 495, parag. 19).

În același sens prezintă relevanță argumentația Curții Constituționale reținută în considerentele Deciziei nr. 603/06.X.2015, paragraful 16:

„Cu privire la criticile de neconstituționalitate raportate la art. 1 alin. (5) din Constituție, în care se face referire la calitatea legii, curtea reține că, potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, dacă o noțiune sau un termen nu sunt concrete sau pot avea înțelesuri diferite, semnificația acestora în context se stabilește prin actul normativ care le instituie, în cadrul dispozițiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv și devin obligatorii pentru actele normative din aceeași materie. În același sens, prin Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014, parag. 31, Curtea Constituțională a statuat că o noțiune legală poate avea un conținut și înțeles autonom diferit de la o lege la alta cu condiția ca legea care utilizează termenul respectiv să îl și definească”.

Alin. (5) lit. b) a art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 atrage încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție cu privire la egalitatea cetățenilor în fața legii.

Principiul egalității presupune egalitatea cetățenilor în fața legii și a autorităților publice, iar nu egalitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetățeni în comparație cu alta. De altfel, așa cum instanța de contencios constituțional a stabilit în mod constant în jurisprudența sa, principiul egalității nu înseamnă uniformitate, astfel încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit.

Persoanele private de libertate aflate în „tranzit” se aflau în situații similare din perspectiva condițiilor de detenție cu cele care își executau pedeapsa în penitenciarul în cauză. Totuși, beneficiau de un tratament juridic diferit, în sensul în care perioadele de „tranzit” nu beneficiau de recursul compensatoriu. Tratamentul diferențial nu își găsește nicio justificare obiectivă și rezonabilă.

Prezintă relevanță Decizia nr. 368/2017 a Curții Constituționale, paragraful 24: „Sub aspectul asigurării egalității în drepturi, Curtea Constituțională a statuat, în jurisprudența sa, că principiul egalității în fața legii, consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorității publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 200 din 27 martie 2003, Decizia nr. 1615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 29 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 22 și Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.  312 din 2 mai 2017, paragraful 22)”.

Art. 55^1 alin. (5), lit. b) din Legea nr. 254/2013 încalcă, de asemenea, art. 22 alin. (2) din Constituția României: „Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau tratament inuman sau degradant”.

Acest articol este corelat cu dispozițiile art. 3 din Convenția CEDO care statuează că „nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante”. Pe cât de precisă este formularea textului, pe atât este ea de imperativă. Această dispoziție are ca scop apărarea integrității fizice și morale a persoanei, demnitatea ei.

Interdicția impusă de art. 3 este absolută; nicio derogare de la dispozițiile sale nu este permisă de Convenție. Ea poate fi citită ca reglementând dreptul oricărei persoane de a nu fi supusă la tortură, la pedepse ori tratamente inumane sau degradante; din moment ce această interdicție este absolută, înseamnă că acest drept apare ca intangibil. Or, exceptarea perioadelor în care o persoană privată de libertate se află în „tranzit” reprezintă însăși o derogare de la dispozițiile art. 3 din Convenție.

Caracterul absolut al interdicției instituită de acest text nu este o simplă afirmație retorică; el are importante consecințe practice, mai ales cu privire la obligațiile care revin statelor contractante pe temeiul dispozițiilor sale. Caracterul absolut al dreptului de a nu fi supus la tortură sau la pedepse ori tratamente inumane sau degradante interzice statelor să invoce, în această materie, principiul proporționalității. Acest principiu a fost creat de jurisprudența organelor Convenției și aplicat în privința drepturilor și libertăților apărate de Convenție care pot cunoaște limitări autorizate cu privire la drepturile pe care aceasta le guvernează în circumstanțe determinate cum sunt cele definite, de pildă, de cel de al doilea paragraf al art. 8, 9, 10 și 12 din Convenție. Acest principiu a permis Curții să examineze, după ce eventual a constatat o ingerință a unei autorități statale în exercițiul dreptului apărat „dacă aceasta a fost necesară într-o societate democratică” și dacă ea a fost proporțională cu scopul legitim urmărit prin producerea ei.

Dacă un stat contractant ar putea invoca principiul proporționalității în determinarea gravității minime care să conducă la aplicarea dispozițiilor art. 3, ar însemna să se admită că o atingere adusă acestui drept intangibil absolut ar putea fi declarată ca fiind produsă în conformitate cu prevederile Convenției; or, de principiu, nu poate exista un scop legitim cu privire la o încălcare a dreptului de a nu fi supus la tortură sau la tratamente inumane ori degradante; din absolută, garanția instituită de text ar deveni relativă tocmai prin invocarea principiului proporționalității; din moment ce pragul limită a fost atins, în interiorul „dispozițiilor textului, principiul proporționalității poate determina o anumită calificare sau calificare precisă a «tratamentului» aplicat victimei ca fiind tortură, tratament inuman sau tratament degradant” (Fr. Sudre, Commentaire sur les droits de l`homme, pg. 160).

Cu privire la încălcarea art. 14 din Convenția CEDO, sunt relevante următoarele: Dreptul la nediscriminare garantat de art. 14 este încălcat când, în exercițiul unuia dintre drepturile pe care aceasta le garantează, o persoană este discriminată fără ca statul să producă o justificare obiectivă și rezonabilă a tratamentului aplicat persoanelor aflate în situații analoage, nu mai puțin, această reprezintă numai una dintre „fațetele interdicției” enunțate de acest text.

Dreptul la exercițiul tuturor libertăților garantate de Convenție fără discriminare este, de asemenea, transgresat atunci când, în lipsa unei justificări obiective și rezonabile, statele nu aplică un tratament diferit persoanelor ale căror situații sunt în mod sensibil diferite.

După cum se observă, o astfel de soluție pare în măsură să facă a se naște în sarcina statelor o obligație pozitivă, ce constă în a adopta o legislație care să „stabilească discriminări pozitive necesare asigurării exercițiului drepturilor și libertăților garantate de convenție” (Fr. Sudre, Commentaire sur les droits de l`homme, pg. 256). Menținerea unei discriminări negative în situația celor prezentate, precum cazul de față, ar avea efectul contrar logicii Convenției: asigurarea punerii în valoare a acestor drepturi și libertăți.

Dispozițiile art. 14 suportă posibile discriminări, însă ele trebuie să aibă o „justificare obiectivă și rezonabilă”. Într-o societate democratică este o astfel de discriminare aceea care urmărește un scop legitim și respectă „un raport de proporționalitate rezonabil între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui”.

Nu există un scop legitim în ceea ce privește acordarea beneficiului recursului compensatoriu persoanele private de libertate cazate într-un corp de clădire declarat neconform, raportat la condițiile de detenție, și reacordarea aceluiași beneficiu altor deținuți cazați în același corp de clădire, însă aflați sub regimul respectivului „tranzit”.

Motivele expuse supra sunt valabile și pentru încălcarea art. 53 alin. (2) din Constituție: „Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie proporționată cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății”.

Admisibilitatea excepției

Susțin că excepția de neconstituționalitate invocată îndeplinește cerințele instituite de art. 146 lit. d) din Constituția României și art. 29 din Legea nr. 47/1992, după cum urmează:

• Excepția de neconstituționalitate vizează dispoziții din legi și ordonanțe în vigoare;

Într-adevăr, prin Legea nr. 240/2019 din 19 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 1028 din 20 decembrie 2019, Legea nr. 169/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr. 254/2013 a fost abrogată. Cu toate acestea, prin Legea nr. 240/2019, legiuitorul a statuat la art. III: „Prevederile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurătorilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările și completările ulterioare, se aplică persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, a măsurilor preventive privative de libertate, minorilor care execută măsuri educative în centre de detenție, în centre educative sau în penitenciare, respectiv minorilor care au executat pedepse în penitenciare, potrivit Legii nr. 15/1963 privind Codul Penal al României, cu modificările și completările ulterioare și care execută, la data intrării în vigoare a prezentei legi, măsuri educative în centre de detenție, în aplicarea art. 21 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 289/2009 privind Codul Penal cu modificările și completările ulterioare, pentru perioada cuprinsă între 24 iulie 2012 și data intrării în vigoare a prezentei legi”. Cu privire la semnificația sintagmei „în vigoare”, cuprinsă în art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională a realizat un „reviriment jurisprudențial”, statuând că „este constituțională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare” (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011).

• Excepția de neconstituționalitate citate vizează dispoziții care au legătură cu soluția contestației la executare;
• Excepția de neconstituționalitate vizează dispoziții care nu au fost declarate anterior ca fiind neconstituționale;
• Excepția de neconstituționalitate este ridicată în cursul unui proces judiciar, de una dintre părțile din proces, în fața unei instanțe judecătorești;
• Excepția de neconstituționalitate este motivată.

Relativ la condiția de admisibilitate privind legătura de neconstituționalitate a textului de lege criticat cu soluționarea contestației la executare, această cerință este îndeplinită, întrucât în situația în care se va considera că art. 55^1 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 254/2013 este neconstituțional, pedeapsa va fi micșorată prin considerarea ca executate efectiv a câte 6 zile pentru fiecare 30 de zile executate în regim de „tranzit”. Solicit admiterea excepției de neconstituționalitate, invocată și argumentată prin cerere.

 

[1] Decizia 293/2022 [A/R] referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55^1 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 635 din data de 28 iunie 2022

« Înapoi