« Înapoi

1. Sediul materiei.

Art. 88: Recuperarea pagubelor

(1)Persoanele condamnate răspund pentru prejudiciile cauzate din vina lor în penitenciar sau la locul de muncă.

(2)Prejudiciul cauzat administraţiei penitenciarului se repară pe baza ordinului de imputare emis de către directorul penitenciarului. Ordinul constituie titlu executoriu.

(3)Împotriva ordinului de imputare, persoana condamnată poate face contestaţie în termen de 15 zile de la data primirii acestuia, la judecătoria în circumscripţia căreia este situat penitenciarul. Hotărârea judecătoriei este definitivă.

(4)Persoanele condamnate nu răspund pentru pagubele provocate de uzul normal al bunurilor

încredinţate spre folosinţă sau pentru cele provenite din riscul normal al muncii.

(5)Sumele stabilite şi avansate de administraţia penitenciarului în condiţiile prevăzute la alin. (2), precum şi la art. 60 alin. (3), art. 64 alin. (5), art. 72 alin. (5) se reţin din cota de 90% repartizată pe numele persoanei condamnate conform art. 87 alin. (1) lit. a).

 

1. Considerentele noastre privind regimul juridic al contestației.

Opinăm faptul că regimul juridic al contestației de la art. 88 alin. (3) din Legea nr. 254/2013 este identic cu cel al contestației la executare din dreptul comun, de la art. 712 C.P.Civ, singura diferență fiind dată de limitarea acțiunii la un singur grad de jurisdicție. În susținerea acestui punct de vedere, arătăm:

(i) Legea nr. 254/2013 recunoaște instituția judecătorului de supraveghere a privării de libertate (art. 8 – 9 din actul normativ), care se pronunță pe legalitatea măsurilor luat de administrația penitenciară în privința exercitării drepturilor de către persoana privată de libertate.

Încheierile pronunțate de către judecător pot fi supuse contestației la judecătoria din circumscripția penitenciarului, instanța din cadrul secției penale pronunțându-se prin sentință definitivă, conform prevederilor art. 39 alin. (18) din Legea nr. 254/2013.

Această jurisdicție specială se aplică în cazul regimului de executare a pedepsei (art. 39-40), a drepturilor (art. 56) și a procedurii discipliniare (art. 104).

Analizând prevederile art. 88 din Legea nr. 254/2013, este evidentă intenția legiuitorului de a nu acorda competență materială judecătorului de supraveghere a privării de libertate din penitenciar, în soluționarea contestației formulate împotriva ordinului de imputare emis de directorul penitenciarului.

(ii) Art. 88 din Legea nr. 254/2013 tace în privința soluțiilor pe care le poate pronunța instanța civilă, în soluționarea contestației promovate, menționând doar că soluția este definitivă. Astfel, credem că Legea nr. 254/2013 nu normează asemenea aspecte deoarece devin incidente cele prevăzute în Cartea V- Despre executarea silită, Titlul I, Capitolul VI- Contestația la executare din cuprinsul Codului de procedură civilă.

Pentru astfel de considerente, nu ne putem însuși opinia Tribunalului Maramureș, secția a II-a de contencios administrativ, care a concluzionat că:

Instanța a apreciat că prin reglementarea legală prevăzută de art. 88 din Legea nr. 254/2013, pentru atacarea la instanță a ordinului de imputare emis de către directorul penitenciarului pentru recuperarea prejudiciilor pretins a fi cauzate de către persoanele condamnate în penitenciar sau la locul de muncă, act calificat explicit ca și titlu executoriu, legiuitorul a instituit, în mod expres și cu caracter derogatoriu de la dreptul comun reprezentat în materia civilă de Codul de procedură civilă, iar în materia contenciosului administrativ de Legea nr. 554/2004, o cale de atac specială și anume contestația atribuită în competența materială a judecătoriei care soluționează cauza prin hotărâre definitivă, adică nesusceptibilă de a fi atacată cu apel sau recurs.

[…]

Concluzia instanței este fundametată pe caracterul special al reglementării legale cuprinsă în art. 88 din Legea nr. 254/2013, derogatorie de la dreptul comun, iar în condițiile în care din conținutul reglementării legale nu rezultă distincția invocată de către reclamant pentru atacarea ordinului de imputare pe două căi procedurale distincte, nici instanța sau părțile nu pot distinge conform principiului general de interpretare a legii ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

[…]

Procedura prevăzută de art. 88 din Legea nr. 254/2013 garantează mijloace jurisdicționale prin care să se asigure respectarea drepturilor persoanelor condamnate, remedierea adecvată a încălcării acestora, constituind veritabile căi de atac la instanțele de judecată civile de drept comun.[1]

 

 

[1] Sentința civilă nr. 864 din 16 iulie 2024 a Tribunalului Maramureș, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. 1678/100/2024, nepublicată;

« Înapoi