Transferarea persoanelor condamnate. Aspecte teoretice și practice (I)
- Introducere
Privarea de libertate și custodierea unor astfel de persoane pot fi caracterizate din multe puncte de vedere. Unul central este materializat prin operativitate. Sistemul penitenciar, care în prezent custodiază peste 24.000 de încarcerați, nu poate fi altfel decât dinamic.
Prezentul articol și următoarele își propun să trateze noțiunea transferării persoanelor condamnate. Deși legislația în domeniu este destul de clară, în jurisprudență lucrurile nu stau tocmai la fel.
În cele ce urmează vom oferi o opinie doctrinară asupra competenței materiale și teritoriale privind verificarea legalității transferării persoanei condamnate.
2. Competența administrativă
Conform art.10 - Administrația Națională a Penitenciarelor din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal[1] „(1) Administrația Națională a Penitenciarelor este instituția publică cu personalitate juridică, în subordinul Ministerului Justiției, având ca scop coordonarea și controlul activităților care se organizează și funcționează în subordinea sa.”
Art. II din aceeași lege definește penitenciarele:
„(1) Pedeapsa detențiunii pe viață și a închisorii se execută în locuri anume destinate, denumite penitenciare.
(2) Penitenciarele se înființează prin hotărâre a Guvernului, au personalitate juridică și sunt în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor.”
Tot în cuprinsul art. II din Legea nr. 254/2013 prezintă relevanță pentru prezenta expunere și dispozițiile alin(5): „Penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate se stabilește de Administrația Națională a Penitenciarelor. La stabilirea penitenciarului se are în vedere ca acesta să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate ținându-se seama și de regimul de executare, măsurile de siguranță ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex și vârstă.”
Capitolul IV din lege este dedicat condițiilor de detenție. În cuprinsul acestui capitol regăsim Transferarea persoanelor condamnate, la art. 45:
„(1) Transferarea persoanelor condamnate în alt penitenciar, ca urmare a stabiliri provizorii a regimului de executări, se dispune de către directorul penitenciarului, conform profilării penitenciarelor, stabilite prin decizie a directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor.
(2) Transferarea persoanelor condamnate în alt penitenciar, ca urmare a stabilirii sau schimbării regimului de executare a pedepselor privative de libertate sau pentru alte motive întemeiate, se dispune, la propunerea comisiei prevăzute la art. 32 sau la cererea persoanei condamnate, cu avizul comisiei prevăzute la art. 32, de către directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor.”
Așadar, competența legală și exclusivă în ceea ce privește transferarea persoanei condamnate în altă unitate penitenciară pentru executarea pedepsei aparține directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor.
În acest sens a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr.3072 din 21.05.2021, pronunțată în dosarul nr. 938/59/2020 stabilind că: „în materia transferării persoanelor private de libertate, pentru executarea pedepsei există doar o competență legală, exclusivă, cea a ANP, prin intermediul directorului său general.”
3. Cazurile în care se poate dispune transferarea persoanelor condamnate.
Un prim caz își are sediul materiei în cuprinsul art. 45 alin(1) din Legea nr. 254/2013. Privește situația persoanei condamnate care are stabilit un regim de executare provizoriu, în urma aplicării prevederilor art.33 din Lege.
În această situație, transferarea este dispusă de directorul penitenciarului în care se regăsește persoana condamnată, conform profilării penitenciarelor.
Art. 45 alin(2) din Legea nr. 254/2013 prevede alte trei ipoteze care pot conduce la transferarea persoanei condamnate.
Prima ipoteză se referă la stabilirea sau schimbarea regimului de executare a pedepsei, caz în care comisia prevăzută la art. 32 din Lege are competența de a propune directorului general al ANP transferarea. Decizia aparține exclusiv celui din urmă.
A doua ipoteză vizează sintagma „alte motive întemeiate” situație în care la fel, propunerea vine exclusiv din partea comisiei de la art. 32 din Lege iar decizia de transferare aparține directorului general al Administrației Naționale a Penitenciarelor.
Această comisie prevăzută la art. 32 din Legea nr. 254/2013 este pentru stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate și conform prevederilor alin(1), este alcătuită din directorul penitenciarului (președintele comisiei), șeful serviciului sau biroului pentru aplicarea regimurilor și șeful serviciului sau biroului educație ori șeful serviciului sau biroului asistență psihologică.
Legiuitorul primar nu a definit cazurile care pot intra sub incidența sintagmei „alte motive întemeiate” din cuprinsul art.45 alin(2) din Lege. A realizat acest demers legiuitorul secundar, în cuprinsul art.108 alin(1) din HG nr. 157/2016 privind Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013. Cazurile de transferare din motive întemeiate pot fi reprezentate de supraaglomerare, incidente operative ce țin de măsurile de siguranță, continuarea studiilor și altele.
Ultima ipoteză este reprezentată de situația în care persoana condamnată solicită transferarea, caz în care comisia de la art. 32 avizează iar decizia aparține, la fel, directorului general. Decizia acestuia privind transferarea persoanei condamnate nu este ținută de avizul favorabil sau nefavorabil dat de comisia de la art. 32.
Din păcate, în practică și deseori procedura se prezintă astfel: persoana condamnată formulează cerere de transfer pe are o înaintează comisiei de la art. 32 din penitenciarul în care este încarcerată. Dacă avizul este nefavorabil, comisia nu mai înaintează cererea structurii centrale. Este o cutumă izvorâtă, cel mai probabil din intenția de a nu suprasolicita Direcția pentru Siguranța Deținerii și Regim Penitenciar din cadrul Administrației Naționale a Penitenciarelor însă este contrară prevederilor legale.
4. Controlul de legalitate.
Conform art. 73 din Constituția României[2] infracțiunile, pedepsele și regimul executării acestora se reglementează prin lege organică. În cazul executării pedepselor și a măsurilor privative de libertate, aceasta este Legea nr. 254/2013.
Art. 9 din Lege normează activitatea judecătorului de supraveghere a privării de libertate:
„(1) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate supraveghează și controlează asigurarea legalității în executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate, prin exercitarea atribuțiilor stabilite prin prezenta lege. Pe durata exercitării atribuțiilor privind supravegherea executării pedepselor și a măsurilor privative de libertate, judecătorii nu pot desfășura alte activități la instanța din cadrul căreia au fost desemnați.
(2) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate exercită următoarele atribuții administrative și administrativ-jurisdicționale:
a) soluționează plângerile deținuților privind exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege.”
Acest text de lege se completează cu prevederile art.56 - Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate:
„(1) Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate nu poate fi îngrădită decât în limitele și în condițiile prevăzute de Constituție și lege.
(2) Împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administrația penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat la cunoștință de măsura luată.”
Așa fiind, este cert că judecătorul de supraveghere are competența de a se pronunța doar asupra legalității măsurilor luate de administrația penitenciarului. Ori, după cum am arătat, decizia de transferare a persoanei condamnate aparține directorului general al ANP.
În concluzie, mecanismul procesual instituit de legiuitor la art. 56 din Lege nu poate fi aplicat în cazul verificării legalități unei dispoziții de transfer.
Mai prezintă relevanță aspectul conform căruia persoanele condamnate nu au un drept în ceea ce privește executarea pedepsei într-un penitenciar cât mai aproape de domiciliu. Nu regăsim vreo astfel de precizare în cuprinsul Capitolului V- Drepturile persoanelor condamnate din Legea nr. 254/2013.
Cu toate acestea, prevederile art. II alin(5) din Lege se prezintă ca o obligație pentru Administrația Națională a Penitenciarelor: „La stabilirea penitenciarului se are în vedere ca acesta să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, ținându-se seama și de regimul de executare, măsurile de siguranță ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex și vârstă.”
În lumina celor expuse supra, competența de a verifica legalitatea unei dispoziții de transfer, sau nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere de transfer, revin instanțelor de contencios administrativ. Administrația Națională a Penitenciarelor, ca parte a litigiului, este o autoritate publică iar asta atrage competența materială a instanței de contencios administrativ. Judecata cauzei va fi guvernată de prevederile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, republicată, coroborate cu cele ale Legii nr. 254/2013. Nu vor putea fi invocate prevederile art. 5 alin(2) din Legea nr. 554/2004 și asta deoarece, după cum am arătat, Legea nr. 254/2013 nu instituie o procedură specială de contestare, derogatorie de la calea contenciosului administrativ.
Cât privește competența teritorială a instanței de contencios administrativ, raportat la prevederile art. 10 alin(1) și alin(3) din Legea nr. 554/2004 dar și la faptul că Administrația Națională a Penitenciarelor este o autoritate publică centrală, aceasta revine în fond secțiilor de contencios administrativ al curții de apel, exclusiv de la domiciliul persoanei condamnate.
Pe cale jurisprudențială, Înalta Curte de Casație și Justiție, chemată să soluționeze conflicte de competență, a stabilit că penitenciarul în care reclamantul execută pedeapsa nu se confundă cu noțiunea de domiciliu, din cuprinsul Codului civil. Deși privată de libertate, persoana rămâne titulara noțiunii de domiciliu.
5. Concluzii.
Art. 1 din Legea nr. 254/2013 stipulează că „Executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate se realizează în conformitate cu dispozițiile Codului penal, ale Codului de procedură penală și ale prezentei legi.” Opinez că acest text conține omisiuni legislative cu caracter constituțional, și asta deoarece contenciosul penitenciar nu ține doar de prevederile Codului penal, ale Codului de procedură penală și ale Legii nr. 254/2013.
Nu doar aceste legi guvernează executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate, lista fiind una mult mai lungă.
[1] Publicată în M. Of. nr. 514 din 14 august 2013.
[2] Republicată în M .Of. nr. 767 din 31 octombrie 2003.
