Judecătoria Baia Mare a pronunțat, la 6 aprilie 2026, o sentință prin care a obligat Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească daune morale în cuantum de 5.000 de lei unui deținut aflat în executarea unei pedepse privative de libertate, care nu a putut vota la alegerile parlamentare din 1 decembrie 2024. Hotărârea consolidează o linie jurisprudențială tot mai coerentă la nivel național și european: privarea de libertate nu echivalează cu suspendarea automată a dreptului de a alege, iar statul are obligația pozitivă de a asigura cadrul normativ și logistic necesar exercitării acestui drept fundamental.

Contextul factual: un deținut, două alegeri, același blocaj
La momentul desfășurării alegerilor pentru Senat și Camera Deputaților, deținutul se afla încarcerat la Penitenciarul Oradea, ca urmare a unui transfer provizoriu dispus pentru prezentarea sa la termene de judecată stabilite de instanțe din județul Bihor. Acesta executa o pedeapsă de 19 ani și o lună închisoare, pronunțată în baza unui mandat din 2020, fără a-i fi interzis dreptul de a alege prin hotărârea de condamnare.

Pe data de 28 noiembrie 2024, deținutul a semnat un acord prin care și-a exprimat intenția de a vota și a solicitat exercitarea dreptului de vot prin intermediul urnei speciale mobile. Penitenciarul Oradea a inițiat demersurile necesare, adresându-se Biroului Electoral de Circumscripție Județeană nr. 5 Bihor. Răspunsul a venit rapid și categoric: deținutul era înscris în listele electorale permanente ale circumscripției Baia Mare, nu ale circumscripției Bihor, astfel că nu îndeplinea condițiile prevăzute de Decizia BEC nr. 17/D/17.09.2024 pentru a vota prin urnă specială în locul în care era deținut temporar.

Situația nu era inedită. Din dosar rezultă că același deținut s-a aflat într-un blocaj identic în 2020, la alegerile parlamentare de atunci, și că acea cauză s-a finalizat, în cele din urmă, cu obligarea Statului Român la plata aceleiași sume de 5.000 de lei cu titlu de daune morale – soluție menținută în apel de Curtea de Apel Cluj, prin decizie definitivă din 2025.

Temeiul juridic: răspundere civilă delictuală, nu eroare judiciară
Reclamantul a ales să întemeieze acțiunea pe dispozițiile generale ale răspunderii civile delictuale – art. 1349 și art. 1357 din Codul civil – invocând totodată art. 3 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la alegeri libere, și art. 36 din Constituția României, privind dreptul de vot.

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat două excepții: lipsa calității procesuale pasive și inadmisibilitatea acțiunii. Cu privire la prima excepție, pârâtul a susținut că nu are competențe în domeniul executării pedepselor, acestea revenind Ministerului Justiției, Administrației Naționale a Penitenciarelor și unităților penitenciare. Cu privire la a doua, a argumentat că pretențiile ar trebui analizate exclusiv prin prisma legislației speciale privind erorile judiciare, nu prin dreptul comun al răspunderii civile.

Instanța a respins ambele excepții ca neîntemeiate. Referitor la calitatea procesuală pasivă, judecătorul a reținut că fapta ilicită constă în omisiunea de a adopta un cadru normativ adecvat care să permită deținuților să voteze indiferent de locul detenției – o carentă legislativă imputabilă exclusiv Statului, nu autorităților administrativ-penitenciare care funcționează în limitele legilor existente. Referitor la inadmisibilitate, instanța a constatat că reclamantul nu a invocat o eroare judiciară sau o privare nelegală de libertate, ci o omisiune a statului de a garanta un drept constituțional și convențional, situație care intră în sfera dreptului comun al răspunderii delictuale.

Analiza condițiilor răspunderii: toate patru, întrunite
Potrivit art. 1357 alin. (1) din Codul civil, angajarea răspunderii delictuale presupune: o faptă ilicită, existența unui prejudiciu, raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, precum și vinovăția autorului. Instanța a analizat pe rând fiecare condiție.

Fapta ilicită a fost identificată în omisiunea statului de a crea un cadru normativ complet și coerent, care să permită oricărui deținut neinterzis de la vot să își exercite efectiv dreptul electoral, indiferent dacă la data scrutinului se află temporar într-un penitenciar din altă circumscripție decât cea a domiciliului. Instanța a invocat în sprijinul acestei concluzii Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 30 noiembrie 2021 în cauza Mironescu c. României, în care aceeași problemă structurală fusese sancționată la nivel european.

Prejudiciul moral a fost recunoscut de instanță ca real și cert, chiar dacă imposibil de dovedit în mod direct – prin natura sa, suferința psihică este subiectivă și internă. Judecătorul a reținut că imposibilitatea de a vota la alegerile parlamentare a produs o suferință morală semnificativă, cu atât mai mult cu cât dreptul nu fusese suspendat prin condamnare, iar scrutinul era unul de importanță majoră pentru evoluția țării în următorii patru ani. Suma de 5.000 de lei a fost apreciată ca echitabilă, ținând cont de situația specifică a persoanei aflate în custodia statului, fără posibilitatea de a acționa individual pentru a depăși impedimentul creat de lacunele normative.

Raportul de cauzalitate a fost reținut ca rezultând ex re – din materialitatea faptei: absența unui mecanism legal funcțional a produs direct imposibilitatea exercitării votului. Cât privește vinovăția, instanța a aplicat standardul obiectiv, arătând că statul răspunde pentru exercitarea în depline condiții a drepturilor pe care le garantează cetățenilor săi, indiferent de culpa subiectivă.

Cererile de chemare în garanție: respinse ca inadmisibile
Ministerul Finanțelor a formulat cereri de chemare în garanție împotriva Penitenciarului Oradea și a Administrației Naționale a Penitenciarelor, solicitând ca, în cazul căderii în pretenții, aceste instituții să fie obligate la plata despăgubirilor. Prin Încheierea din 12 februarie 2026, instanța a respins ambele cereri ca inadmisibile, reținând că nu există un raport juridic – contractual sau legal – între Ministerul Finanțelor și cele două instituții penitenciare, care să permită o acțiune în regres de această natură.

Atât Administrația Națională a Penitenciarelor, cât și Penitenciarul Oradea au invocat în apărare lipsa calității procesuale, arătând că nu au atribuții legislative și că s-au conformat în integralitate reglementărilor existente. Această poziție a fost confirmată de instanță: instituțiile penitenciare sunt entități administrative care aplică legea, nu o creează, iar responsabilitatea pentru deficiențele cadrului normativ revine exclusiv legiuitorului – adică statului.

Implicații practice: o problemă structurală, o jurisprudență în consolidare
Sentința de față nu este un caz izolat. Dosarul cuprinde referiri la o serie de hotărâri similare pronunțate de instanțe din Brașov, Tulcea și Timișoara, precum și la decizia definitivă a Curții de Apel Cluj în cauza aceluiași reclamant privind alegerile din 2020. Toate aceste hotărâri converg către aceeași concluzie: legislația română actuală nu asigură în mod adecvat exercitarea dreptului de vot al persoanelor private de libertate care se află, la data scrutinului, într-un penitenciar din altă circumscripție decât cea a domiciliului înregistrat.

Mecanismul urnei speciale mobile, reglementat prin Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului și a Camerei Deputaților, permite votul prin urnă mobilă doar alegătorilor înscriși în listele electorale ale circumscripției în care se află penitenciarul. Persoanele cu domiciliul în altă circumscripție pot, teoretic, solicita un transfer provizoriu la penitenciarul din circumscripția de domiciliu, în temeiul art. 45 din Legea nr. 254/2013. În practică, însă, această procedură implică dificultăți logistice și juridice considerabile, mai ales atunci când deținuții se află în transfer temporar pentru prezentarea la termene de judecată în altă localitate.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit deja, în jurisprudența sa, că art. 3 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO implică drepturi subiective – dreptul de a vota și dreptul de a candida – și că statele au obligația pozitivă de a crea condițiile necesare exercitării lor efective. Restricțiile sunt permise, dar trebuie să fie proporționale și să urmărească un scop legitim compatibil cu principiul statului de drept. O lacună normativă care împiedică sistematic o categorie de cetățeni să voteze nu întrunește aceste cerințe.

Concluzie: o obligație pozitivă a statului, ignorată sistematic
Sentința civilă nr. 4603/2026 a Judecătoriei Baia Mare este un semnal juridic clar: simpla privare de libertate nu suspendă dreptul de a vota, iar statul nu poate invoca insuficiența cadrului normativ drept scuză pentru neîndeplinirea unei obligații asumate atât constituțional, cât și prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Atâta timp cât legislația electorală nu va fi armonizată cu realitățile sistemului penitenciar – permițând votul indiferent de circumscripția în care se află deținutul la data scrutinului – astfel de litigii vor continua să apară, iar statul va continua să fie condamnat la plata de daune morale.

Sentința judecătoriei nu este definitivă.

Bibliografie

Sentința civilă nr. 4603/2026, dosar nr. 1073/182/2025, Judecătoria Baia Mare 

CEDO, Mironescu c. României, Hotărârea din 30 noiembrie 2021

CEDO, Mathieu-Mohin și Clerfayt c. Belgiei; Ždanoka c. Letoniei (MC); Kudła c. Poloniei (MC)