« Înapoi

La data de 1 aprilie 2024, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție- Secția I civilă, a fost înregistrată sub nr. 753/1/2024 cerea de strămutare a dosarului nr. 7409/182/2022 al Curții de Apel Cluj- Secția I civilă, formulată de petentul E.Z.C.

Odată cu cererea de strămutare, petentul a formulat și cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 144 alin. 2 Cod de procedură civilă în ceea ce privește sintagma se dă fără motivare.

Prin rezoluția administrativă s-a stabilit termen în data de 24 aprilie 2024, cu citarea părților, în camera de consiliu, în vederea soluționării cererii astfel formulate, sens în care a fost constituit dosarul asociat nr. 753/!/2024/a1.

În motivarea cererii, petentul a învederat că sintagma se dă fără motivare din cuprinsul art. 144 alin. 2 Cod de procedură civilă contravine dispozițiilor art. 16 alin. 1 și art. 21 alin. 3 din Constituția României, precum și art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepurilor Omului, prin raportare la art. 20 din Constituție.

A arătat că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat anterior asupra excepțiilor de neconstituționalitate ce au vizat art. 144 alin. 2 Cod de procedură civilă, însă prin cererea pendinte sunt propuse spre analiză elemente noi, care să convingă Curtea că sintagma criticată încalcă drepturile fundamentale protejate de art. 16 și art. 21 din Constituție.

Pretinde petentul că sintagma în cauză încalcă dispozițiile art. 16 alin. 1 din legea fundamentală deoarece Curtea Constituțională a statuat că principiul consacrat de textul constituțional în discuție presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite.

Instituția strămutării este prezentă și în Codul de procedură penală și are aceeași menire pe care o are în Codul de Procedură civilă, însă, în materia penală, legiuitorul nu a mai instituit derogarea de la obligativitatea motivării hotărârii judecătorești.

Comparând instituția trămutării din cuprinsul celor două legi organice devine evidentă diferența de tratament pentru situații care, în raport de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Cu referire la încălcarea art. 21 din Constituție, a arătat că accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil se aplică și în cazul soluționării incidentelor procedurale. În ipoteza admiterii cererii de strămutare, se produce un efect direct asupra fondului cauzei, prin consecința schimbării instanței de judecată. Într-o asemenea ipoteză, părțile din proces au dreputl de a cunoaște motivele avute în vedere de instanța care dispune strămutarea, prin admiterea cererii. Chiar și soluțiile de respingere a cererilor de strămutare, prin motivarea acestora, ar conduce la dezvoltarea jurisprudenței în materie, descurajând poate promovarea unor asemenea cereri vădit nefondate.

În această privință, Curtea Europeană este constantă, stabilind că garanțiile implicite ale art. 6 parag. 1 include obligația de a motiva hotărâile judecătorești (H. împotriva Belgie, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Această cerință se menține dacă respectiva hotărâre nu este supusă vreunei căi de atac.

O posibilă obligație de a motiva hotărârile pronunțate în materia strămutării nu s-ar opune protejării prestigiului datorat justiției. În materia penală nu s-a stipulat o asemenea derogare, demers legal care nu a lezat acest principiu.

În data de 12 aprilie 2024, intimat Administrația Națională a Penitenciarelor a formulat punct de vedere, prin care a solicitat respingerea cererii, ca inadmisibilă, având în vedere că textul de lege supus controlului de constituționalitate a mai făcut anterior obiectul unor controale de constituționalitate, sens în care partea face trimitere la decizia nr. 265 din 9 mai 2023 a Curții Constituționale.

Întrucât, între timp, nu au intervenit elemente noi de natură să schimbe jurisprudența Curții Constituționale în materie, considerentele și soluția cuprinse în această decizie își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză.

Asupra îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările ulterioare, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată

(1)Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2)Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de

judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa

instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3)Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

(4)Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora.

Prin aceste dispoziții legale se atribuie instanței, în fața căreia a fost ridicată o excepție de neconstituționalitate, o competență specială, limitată la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate stabilite în alin. 1, alin. 2 și alin. 3 ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Prin urmare, se impune o analiză a interesului procesual al petentului din perspectiva soluționării excepției de neconstituționalitate, prin prisma elementelor cadrului procesual și a stadiului în care se află pricina.

Cu condiția ca normele vizate de excepția de neconstituționalitate să aibă legătură cu soluționarea cauzei și, implicit, cu privire la existența interesului direct și actual al petentului în soluționarea excepției de neconstituționalitate se constată că, prin cererea ce face obiectul dosarului nr. 753/1/2024 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă, întemeiată pe dispozițiile art. 140 alin. 1 teza I și alin. 2, art. 144 Cod procedură civilă, petentul E.Z.C. a solicitat strămutarea pricinii care face obiectul dosarului nr. 7409/182/2022 al Curții de Apel Cluj, Secția I civilă.

Prin urmare, excepția de neconstituționalitate este ridicată de către una dintre părțile dosarului nr. 753/1/2024 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția I civilă, vizează o dispoziție dintr-o lege în vigoare ce constituie temei juridic al cererii de strămutare, prevederile art. 144 alin. 2 Cod de procedură civilă în ceea ce privește sintagma se dă fără motivare, iar anterior Curtea Constituțională nu s-a pronunțat în sensul declarării neconstituționalității normei de drept.

 

Opinia Înaltei Curți, exprimată potrivit art. 29 alin. 4 din Legea nr. 47/1992, este în sensul că dispozițiile legale criticate sunt constituționale.

Petentul invocă neconstituționalitatea prevederilor art. 144 alin. 2 Cod de procedură civilă în ceea ce privește sintagma se dă fără motivare cu trimitere la art. 16 alin. 1 și art. 21 alin. 3 din Constituția României, precum și la art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin raportare la art. 20 din Constituție.

Prealabil, Înalta Curte constată că prevederile art. 144 alin. 2 Cod de procedură civilă au mai format obiect al controlului de constituționalitate prin raportare la critici similare cu cele invocate în prezenta cauză, constatându-se constituționalitatea acestora (Decizia nr. 468/2008 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 507 din 07.07.2008, Decizia nr. 902/2008 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 731 din 29.10.2008, Decizia nr. 46/2017 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 404 din 30.05.2017, Decizia nr. 99/2017 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 509 din 03.07.2017, Decizia nr. 216/2019 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 548 din 03.07.2019, Decizia nr. 265/2023 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1069 din 27.11.2023).

Făcând trimitere la decizii ale Curții Constituționale, petentul arată că invocă elemente noi și susține că ar exista inegalitate de tratament juridic pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Anume, susține că în timp ce în materie civilă încheierea dată asupra strămutării nu se motivează, în materie penală, legiuitorul nu a mai instituit această derogare de la regula privind obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești.

Argumentele invocate de autorul excepției de neconstituționalitate din prezenta cauză nu sunt de natură să susțină aspecte de neconstituționalitate întemeiate cu privire la dispozițiile art. 144 alin. 2 din Codul de procedură civilă, în ceea ce privește sintagma se dă fără motivare.

Strămutarea constituie o procedură specială de stabilire a competenței teritoriale a instanței de judecată ce nu produce efecte asupra fondului cauzei și, deopotrivă, un mijloc procesual ce contribuie la asigurarea caracterului efectiv al imparțialității judecătorilor, astfel că legiuitorul poate institui reguli procedurale diferite pentru soluționarea unor astfel de cereri în considerarea particularităților celor două categorii de litigii, civile și penale, așa cum, de altminteri, a procedat.

În materie civilă, în considerarea principiului disponibilității ce permite părților configurarea modului de desfășurare a procesului prin cererile formulate, legiuitorul a instituit o procedură simplificată cu scopul de a împiedica ținerea în loc a judecății cauzelor civile perioade semnificative de timp.

Anume, a permis formularea de cereri de strămutare în baza unor păreri ori supoziții privitoare la împrejurările cauzei sau la calitatea părților și depunerea acestora direct la instanța competentă să judece, care poate cere de îndată instanței de unde se solicită strămutarea înaintarea dosarului, fapt ce întrerupe cursul judecății cauzei.

Totodată, a statuat că o astfel de cerere nu se supune procedurii verificării și regularizării reglementate de art. 200 din Codul de procedură civilă (prin art. 12 ind. 1 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Noului Cod de procedură civilă).

Prin urmare, indiferente fiind lipsurile, cererea se comunică, de îndată, prții adverse, pentru a-și exprima, la rându-I părerea cu privire la strămutare, respectiv cu privire la argumentele pe baza cărora petentul pretinde că sunt de natură să inspire încredere deplină în imparțialitatea judecătorilor cauzei.

În acest context, rezultă că soluția pronunțată asupra cererii de strămutare exprimă convingerea judecătorilor cu privire la posibila afectare a imparțialității magistratului cauzei, formată în aprecierea unor circumstanțe ale procesului înfățișate de petent ca fiind de natură să inspire neîncrederea în actul de judecată săvîrșit de acesta.

În acest context al analizei se impune mențiunea că, reiterând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Curtea Constituțională a stabilit că imparțialitatea magistratului, ca și garanție a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată și în sens obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunțată în cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30) și că aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 1989, pronunțată în cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47), respectiv că, în aprecierea imparțialității obiective, aparențele au un rol deosebit, deoarece într-o societate democratică, tribunalele trebuie să inspire deplină încredere justițiabililor.

Ca atare, legiuitorul a apreciat că judecata unei astfel de cereri în materie civilă se impune a fi făcută de urgență, cu citarea părților în cameră de consiliu, printr-o încheiere definitivă, dată fără motivare, soluția pronunțată fiind rezultatul unui act de simplă administrare a justiției, nu al examinării în fond a susținerilor petentului.

Comparativ, procedura de judecată a cererii de strămutare în materie penală este diferită, în considerarea particularităților cauzelor penale și a principiului oficialității.

Normele procedurale penale prevăd că o astfel de cerere se depune la instanța de unde se solicită strămutarea, că trebuie să cuprindă indicarea temeiului de strămutare, precum și motivarea în fapt și în drept, respectiv că la cerere se anexează înscrisurile pe care se întemeiează, aceasta urmând a fi înaintată, ulterior, instanței competente să o judece.

Premergător soluționării cererii de strămutare, legiuitorul a prevăzut o procedură de informare a instanței care judecă strămutarea (art. 72 alin. 6 Cod de procedură penală) și, distinct, o procedură de încunoștințare a părților de către președintele instanței ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare (art. 73 alin. 2 Cod de procedură penală) se cere.

Anume, potrivit normei de drept menționate, instanța care judecă strămutarea este indrituită să ceară informații privind motivele strămutării de la președintele instanței de unde se solicită strămutarea sau de la președintele instanței ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se solicită.

Cât privește motivele strămutării, legiuitorul a prevăzut că o astfel de cerere poate fi formulată când există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorilor instanței este afectată datorită împrejurărilor cauzei, calității părților ori atunci când există pericol de tulburare a ordinii publice.

Or, prin decizia nr. 545/2017, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 954 din 04 decembrie 2017, Curtea Constituțională a reținut că suspiciunea rezonabilă presupune existența unor date sau informații certe referitoare la împrejurările cauzei sau la calitatea părților de natură să convingă un observator obiectiv și neutru că imparțialitatea judecătorilor este afectată, nefiind suficientă simpla părere sau supoziție a titularului cererii, indiferent că este sau nu susținută de bună- credință (în același sens și decizia nr. 438 din 21 iunie 2016, paragraful 22).

Așa fiind, legiuitorul a reglementat în alți termeni judecata cererii de strămutare în materie penală, statuând că se face în ședință publică, cu participarea procurorului și printr-o sentință, act procesual al cărui conținut este reglementat prin normele de procedură penală.

Legiuitorul a reglementat diferit în cele două materii de drept și posibilitatea de suspendare a judecății cauzei/ cauzelor până la momentul soluționării cererii de strămutare.

Astfel, în materie penală a prevăzut că introducerea cererii de strămutare nu suspendă judecarea cauzei penale, în timp ce în materie civilă a reglementat posibilitatea instanței de a dispune în anumite condiții, la solicitarea celui interesat, suspendarea judecării cauzei până la soluționarea cererii de strămutare, chiar mai înainte de primul termen de judecată.

Prin urmare, instituirea unui regim juridic diferențiat în privința obligației de motivare a actului jurisdicțional prin care se soluționează strămutarea în cele două materii de drept are în vedere soluțiile legislative diferite ce au fost adoptate în privința celor două proceduri judiciare în cadrul cărora se examinează incidentul procedural.

Or, legiuitorul poate stabili reguli de procedură distincte în privința judecării incidentelor procedurale în considerarea specificului fiecărei materii juridice.

În acest sens este și decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, prin care Curtea Constituțională a statuat că legiuitorul are competența exclusivă de a stabili reguli de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, soluție ce rezultă din dispozițiile constituționale ale art. 125 alin. 3 potrivit cărora competența și procedura de judecată sunt stabilite de lege.

Ca atare, în aprecierea instanței supreme prevederile legale criticate nu aduc atingere principiilor constituționale privitoare la egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil.

Așa fiind, întrucât în cauză sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de art. 29 alin. 1 și alin. 3 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Înalta Curte va admite cererea și va sesiza Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate invocată de petent. [1]

 

[1] Încheierea din 24 aprilie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, în dosarul nr. 753/1/2024/a1, nepublicată;

« Înapoi